VERSURI ÎN LUCRU
91. N-am nevoie de durată
N-am nevoie de durată, nici de lacrimi, nici de dor,
Și nu-mi pasă de dileme, nici de fapt, nici de izvor,
Toate ard cum arde timpul și revin cum vor, cum pot,
Ce e val tot val se trece, ce e tot rămâne tot.
Dar în lumea asta mare, unu-i fluviu, altu-i foc,
Apa curge, focul arde, nu se-acceptă reciproc.
Chiar de-s nevoite astăzi să trăiască pe pământ,
Ele nu se au ca frații, apa-i frunză, focu-i vânt.
Sus, pe cer, sunt nori și soare, focu-i soare, apa-i nor,
Pe pământ e-o altă lume, focu-i dor, apa-i izvor,
Inima-i mereu în flăcări, lacrimile-n râuri curg,
Dorul are-un foc pe suflet, apa arde în amurg…
Nu mai știu de-s foc sau apă, cât de mult, cât de puțin,
Dacă apa-mi ține focul, dac-un foc de apă-i plin,
Dacă apa din oceane stinge focul din adânc,
Dacă bravul Sfânt Ilie are fluvii la oblânc.
Vechii greci spuneau că totul e de toate-într-un cuvânt:
Aer, apă, foc și, sigur, plus suportul lor: pământ.
Ce-i de astăzi spun că lumea nu-i decât un infinit,
Care crește și descrește precum lucrul nesfârșit.
E mai simplu să spui asta, nu-i nevoie să explici,
Fiecare înțelege ce vrea el din tot ce-i zici,
Numai tu, ce n-ai durată, înțelegi din tot nimic,
Viața-i foc și focu-i viață, iar norocul… loz în plic…
Nu contează cât ești apă, cât ești foc, cât ești nămol,
Apa, focul și pământul sunt doar plinul lor din gol,
Aerul așteaptă-afară la o poartă de zadar,
Fie să-întrețină focul, fie să-l aprindă iar.
Luând din sine oxigenul și din soare un chibrit,
Domnul Aer face plinul dintr-un gol de gol golit.
Dar nu știu cum face asta în adâncul din pământ.
Unde nu există goluri, nici vreo apă și nici vânt…
Dar aici, la suprafață, unde poți să fii ce crezi,
Aeru-i la el acasă, chiar de tu n-ai cum să-l vezi;
Aici ard păduri și case, oameni răi și oameni buni,
Apa întreține focul, valurile sunt tăciuni…
Eu mă simt nimic din totul, aruncat ca un covrig
Într-o apă-n care focul a-înghețat din nou de frig.
N-am nevoie de izvoare, nici de cer și nici de nor,
Nici de foc și nici de apă, fiindcă eu sunt vatra lor.
Gheorghe Văduva,
București, 06 decembrie 2015
90. Un strop de ramuri
N-am vreun plecat prin preajmă, sunt toți ajunși acasă,
În noaptea dintre ere, în erele de noapte
Și tot ce-nseamnă urlet se plânge-acum de șoapte,
Iar focu-nțelepciunii pe spuza lui se lasă.
Bat clopote-n timpane, timpanele-s de piatră,
Sisifii cară verbe pe frazele din munte,
Secretele de mâine sunt toate scrise-n frunte
Și mor de dor de stele scânteile din vatră.
M-așez la focul lumii, încerc să-l sting c-o vorbă,
Mă arde-un strop de apă, mă doare-un colț de pâine,
Mă-ntorc la umbre triste, mă simt un azi din mâine,
Când spusele-și au rostul precum măraru-n ciorbă.
Gramatica-i pustie, diftongii-s la plimbare,
E vraiște-n morfeme, dezastru în cuvinte,
Se-ntoarce la origini itemul „înainte”,
Și ard pe rugul lumii banchizele din soare.
Dar eu nu sunt banchiză și nici fonem de seară,
N-am străluciri de gheață, nici lacrimă fierbinte,
Ci doar un strop de ramuri din codrul de cuvinte
Din care nicio frunză nu merită să piară.
București,
11 noiembrie 2015
89. Uitare uitată-n uitare
Vin cu o droaie de spini agățați de luceferi,
Ard, în comete, ce-n lume-i doar soare și gheață
Cad la-învoială cu bruma căzută pe viață
Și-mi las la o poartă de jar răniții cei teferi.
Stau cu un vortex de stele de vorbă pe casă,
Cerul coboară pe-un coș ca o roabă stricată,
Hades se uită cu pizmă la ușa-încuiată,
Geamul se stinge și șarpele joacă pe masă.
Uit că sunt mentor la vântul ce vine când pleacă,
Știu doar că Luna s-a spart ca o piatră-n ferestre.
Calea Lactee se scurge-n desene rupestre,
Timpul din lume refuză prin peșteri să treacă.
Eul din mine la toate acestea tresare,
Umblă bezmetic prin casa cu șarpele-n casă,
Strigă-o țigară-n tăcerea din vorbe culeasă,
Noaptea luminii încearcă s-ajungă la soare.
Soarele trece pe cer ca o torță cu vată,
Las lângă umbre lumina cu spinii din mine,
Fac din sosire plecarea acelui ce vine,
Lumea-i uitarea din lumea de oameni uitată.
București,
19 noiembrie 2015
88. Ochii noștri nu au toamnă…
Câteodată, ochii noștri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Și se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viață viața-n muguri o clipesc.
Ochii noștri sunt în spațiu porți de cer și anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire și de soare,
De un timp golit în spațiu, de un spațiu fără timp.
Ei sunt, poate, cu uimire, cercetași într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârșite, rațiuni și vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.
Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric și de flori,
Trecem totul prin idee și-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.
Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce știu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spațiu grav, ocult.
Dar și ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte și trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinerețea-i, care poartă-n ochi cercei.
Ochii noștri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu știu să fie altfel, sunt ce sunt de când se știe,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt așa cum știu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.
Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminițe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noștri se privesc.
București,
07 august 2015
87. Să-mi spui c-ai venit să rămâi…
La marginea lumii, te strig,
să vii, pentru-o clipă, la mal,
ca marea pe-o coamă de val,
ca focul prin valul de frig.
Să iei, pentru tine, un gând,
s-aduci, pentru mine, un dor,
să cauți la țărmuri izvor
să fii iar reală, visând…
La tine acasă să vii,
la mine, să stai un minut,
cu timpul de anul trecut,
să faci ce tu încă mai știi…
Să semeni, ca floarea de tei,
prin gânduri, mirosul de sat,
să umbli prin locul umblat,
cu pașii nepașilor mei…
Aș vrea să te văd c-ai venit
din lumea spre care-ai plecat,
cum vine tărâmul visat,
când visul, în zori, s-a-împlinit.
Să-ți văd ochii-aceia dintâi,
din spațiul de pleoape cuprins,
s-aprinzi ce odată ai stins,
să-mi spui c-ai venit să rămâi…
București,
31 iulie 2015
86. Rămâi așa cum ești acum
Rămâi așa cum ești acum,
un infinit crescut pe-o floare
și-o floare scrisă pe-o ninsoare
din ierni ce nu mai ning nicicum.
În gânduri nu mai sunt minuni,
pe munți cresc tunuri de zăpadă,
îi alb pe creste și-n livadă
și focul ninge prin tăciuni.
Prin timpii nopților de drum,
se trec luminile din vară,
e cald pe clipele de-afară
și anii ard pe-un stâlp de fum.
Eu n-am nici teamă, nici hotar,
când sunt aici și-acum cu tine,
mă simt Pământ și crește-n mine.
o zi senină-n calendar.
Te văd cum ești, ești cum te știu:
un chip frumos cu ochi de cer,
în care văd ce cred și sper:
o oază verde-ntr-un pustiu.
Un cer senin deasupra mea:
un pământean privit de-o stea.
85. Nu te cunosc, nu mă cunoști
Nu te cunosc, nu mă cunoști, suntem la fel,
Nu te-am văzut, nu m-ai văzut, nu existăm,
Nu știi că sunt, nu știu că ești, nu discutăm,
Nu știi ce vreau, nu știu ce vrei, n-avem vreun țel.
De-aceea eu, de-aceea tu trăim în eu,
În eul tău, în eul meu, nu în noi doi,
Căci tu și eu și eu și tu nu suntem noi,
Ci doar doi eu, un eu al tău, un eu al meu.
Nu mă cunoști, nu te cunosc, n-avem habar,
Chiar de te văd, chiar de mă vezi, nu ne vedem,
Tu vezi ca tu, eu văd ca eu, nu în tandem,
Nici în duet, nici în vreun cor, ci solitar.
Eu știu că tu, tu știi că eu nu suntem pom,
Nici chip cioplit, nici cruci de lemn, nici talisman,
Nici cer de plumb, nici câmp cu flori, nici loc viran,
Ci eu sunt eu și tu ești tu, în chip de om.
Dar într-o zi, când s-o brodi să ne-întâlnim,
Pe-un drum îngust, pe-un pod de lemn sau pe-un canal,
Pe-un dor senin, pe-un gând cu nori, în virtual,
Vom constata că s-ar putea să ne privim,
Să te cunosc, să mă cunoști, să discutăm,
Să te zăresc, să mă zărești, să existăm.
București,
24 octombrie 2015
84. Mărginiri
La marginea cămășii,
începe haina,
la marginea hainei,
începe lumea,
la marginea lumii,
începe nimicul,
cel care n-are nici cămașă,
nici haină,
nici lume.
La marginea nimicului,
începe totul,
totul despre toate,
toate întrutotul,
un șir al cărui sfârșit
se reunește cu începutul,
pentru a i se pierde urma…
Nimicul e doar ce nu se vede,
nici în văzul lumii,
nici în lumea văzului,
nici în văzul nevăzului,
nici în nevăzul văzului,
pentru că lumile acestea,
cu văzurile lor nevăzute,
își dau câteodată hainele la spălat,
cămășile la călcat
și amintirile la șters praful
de pe pereții Soarelui
adormit de-cu-seară
în fotoliul nopții
boschetare…
Mâine,
ziua se va trezi devreme,
în cămașa de noapte a stelei polare,
noaptea se va spăla pe ochi
cu dimineața,
dimineața va aprinde lumina
și va trezi Soarele
cu ochii cârpiți
de atâta noapte albă…
București,
23 octombrie 2010
83. În ce ești tu și-n ce-s cu tine eu...
Iubita mea, n-am să-ți mai scriu sonete,
Sunt prea cuprinse de-un parfum de ieri,
Și nici din flori n-am să-ți mai fac buchete,
Să le privești cu ochi de nicăieri.
Am să mă uit la tine ca la viață,
Cu ochii toamnei luminați de dor,
Și-am să te chem, în prag de dimineață,
Să mergem sus, pe munte, la izvor.
Să ne-încălzim la piatra de pe creste,
Și să privim la soare, în amurg,
Cuprinși de-aceeași magică poveste,
În care toate-n viața asta curg.
Și n-am să-ți spun din nou că ești frumoasă,
E prea puțin de-acum și prea banal,
Nici că-înserarea, peste munți, se lasă
Și cântă Piatra Arsă din caval…
N-am să-ți aduc nici fragi, nici flori de piatră,
În munte toate sunt la locul lor,
Precum sunt cărămizile pe vatră,
Când focul arde-sobă-încetișor.
Dar am să simt cum faci din piatră rouă,
Din rouă diamante și rubin
Ș-un colier pentru o lună nouă,
Ce umblă noaptea pe un cer senin.
Și-am să te sorb ca jnepenul din munte,
Ce strânge apa ploii, grijuliu,
Ca seceta-înălțimilor s-o-înfrunte
Când vara urcă-n piscuri timpuriu.
Și nici n-o lasă-n jos să se prăvale,
Când ploile rup cerul și-s torent,
Să spulbere clădiri și stăvilare
Și să distrugă tot pe continent.
Te prind cu albumițe de cărare
Și-ți murmur pașii umbrei doar în gând,
Când noaptea stinge ultima-însetare,
Și îți ascult privirile tăcând.
N-am să-ți mai scriu sonete de departe,
Am să rămân cu tine-aici, mereu,
Pe muntele ce-n noi frumos se-împarte
În ce ești tu și-n ce-s cu tine eu.
București,
30 iulie 2015
82. Frunza de trifoi…
N-ai cum să scapi de hoți și de strigoi,
nici de pungași și nici de cămătari,
în vremuri de-astea, ei sunt mari și tari,
un soi de mătrăgună printre noi.
Sunt peste tot și nu-i vezi nicăieri,
se dau cu var, se spală cu oțet,
zâmbesc frumos, pășesc atent, discret,
precum spionii marilor puteri.
Nu sunt nici troglodiți, nici demnitari,
nici saltimbanci nerozi, nici cerșetori,
ci doar un neam modern de șerpișori,
dintr-un gunoi cu muște și țânțari.
Par fini, precum ar fi un colier,
cu aur, diamante și argint
și cu sclipiri de ochi care te mint,
când îi privești prin ușile de fier.
Dar sar la gât atunci când vor și pot,
se-ncolăcesc, sugrumă și ucid
un sat, un stat, un glob, un individ,
atacă-n cârd, cu neamul lor cu tot.
Se-adună-n stol, mănâncă și petrec,
cum se adună cioclii pe un mort
și fluturii de noapte pe un cort
iluminat de anii care trec…
În noapte, șerpișorii sunt strigoi
și umblă cu sicriele pe cap,
fac tot ce-n noapte doar strigoii fac:
înfig în oameni teama de moroi.
Trăim cu ei, iar ei trăiesc în noi,
sunt vâscul de pe frunți și de pe gând,
sunt pirul care crește din pământ,
și-omoară-n oameni frunza de trifoi…
București,
24 iulie 2015
81. Frăție
Pe ochiu-mi drept s-a cuibărit o pată…,
nici nu mai știu de-a mai rămas sau nu,
dar umbra ei, din zarea-ntunecată,
îmi spune „eu”, în loc să-mi spună „tu”.
O văd ades, dar n-am nicio putere,
ce-a fost a fost și nu mai poate fi,
am fost taifun, mai sunt doar adiere,
damnat să murmur verbul „a orbi”.
Dar ochiu-mi stâng și-a luat o nouă stare:
va trebui să vadă cât văd doi,
prin nopți, prin zori, aproape,-n depărtare
și-n loc de „eu”, să-și spună sieși „noi”.
E toamnă-n cer și-atât de greu îmi vine
să trec de nori și să mă uit la ei,
mă simt ca o cetate în ruine,
sunt cerul lor, iar ei sunt sorii mei.
Mă simt un sclav robit de libertate,
dar pot să văd, să umblu, să gândesc,
să bat la orice poartă de cetate
și chiar un ochi cu stele să privesc.
Un ochi al meu s-a-ntunecat c-o pată,
iar celălalt îl ține strâns la piept,
sunt tot așa cum au mai fost odată,
căci stângul vede, dreptul-i înțelept.
Mă uit la ei cu magică uimire,
când ochii mei prin umbre se-ntâlnesc,
și înțeleg ce-nseamnă-n ei privire,
căci ochii mei sunt frați ce se iubesc.
București,
22 septembrie 2015
80. Floare de colț
Piatra nu e floare, floarea nu e piatră,
Muntele nu-i mare, marea nu e munte,
Fruntea nu e talpă, talpa nu e frunte,
Vatra nu e haos, haosul nu-i vatră.
Câteodată însă piatra crește-n floare,
Se mlădie-n frunze, râde prin petale
Și, în pisc de munte, îți apare-n cale,
Ca o frunte-alpină, ca un ochi de soare,
Ca un foc de stele, ce se-aprinde-n zare,
Apa suie munții, munții-n nori coboară,
Timpul și durata-n piatră se măsoară,
Stâncile se-nalță din adânc de mare.
Sus, pe munte, floarea-i simplă și frumoasă,
Limpede ca roua, tare ca granitul,
Ca o stea ce-și poartă-n stâncă infinitul
Și-n arsura pietrei ea se simte-acasă.
Florile de piatră-s neuroni de soare,
Oamenii sunt vorbe, vorbele sunt viață,
Omul, toată viața, să vorbească-învață,
Dar când vine vremea, tace și dispare.
Sus, pe munte, floarea legea o îndură,
Precum o făcuse,-n viața lui, Socrate,
Muntele Vorbirii crește-n el de toate,
Dar, în tot ce spune, are și-o măsură.
Știe să păstreze, sus, pe stânci o floare,
Floarea lui aleasă, floarea lui de piatră,
Care crește-n lume doar la el pe vatră
Și sărută zorii c-un surâs de soare.
Frunțile se-nclină, când adie vântul,
Florile, pe creste,-s calde, primitoare,
Nopțile din inimi se topesc sub soare,
Și pe cer răsare, zi de zi, Pământul.
Flori de colț pe inimi…, albumițe rare,
În culori de viață, cum e-n om iubirea,
Sus, pe stâncă, floarea-și află împlinirea
Și din noaptea pietrei, floarea-n zori răsare.
Drobeta Turnu Severin,
22 august 2015
79. De vorbă cu vorba tăcută...
De vorbă cu vorba tăcută,
De taină cu steaua din zori,
De mână cu floarea din flori,
Trec zarea spre zarea trecută.
N-am teamă de teama de mine,
Curajul e tot ce-mi mai știu,
Când singur din nou am să-mi fiu
De pază la gândul cu rime.
E-un timp ce se trece-n uitare,
Când toate apun și se duc,
Ca oul din cuibul de cuc,
Căci cucul nu-și face cuibare.
Las totul la casa de-acasă,
S-ajungă pe unde-s acum,
Când focul din vatră-i doar scrum
Și vorba pe vorbe-i rămasă.
Sunt cel ce vorbește când tace
Și tac când vorbesc și n-ascult,
Puținul din toate-i prea mult,
Când vorba din vorbe se face.
Ce-am spus când tăceam ca tăcerea
E tot ce făceam ca să fac,
Atunci când vorbeam ca să tac
Și vorba-mi era mângâierea.
Ascult, într-o lume de gând,
Un glas ce-mi vorbește tăcând...
București,
23 noiembrie 2015
78. Cei ce vor și cei ce pot…
Nu știu ce-aș vrea și nici n-aș vrea ce-aș ști,
mă tem când știu că vreau să vreau ceva:
un vânt, un gând, un dor de undeva,
de care, poate, nu mă pot lipsi.
În viața asta, totu-i complicat…,
iar simplul și nesimplul sunt la fel,
pe-o scală, între pașnic și rebel,
în care tot ce-i om e implicat.
Oricât ar fi un fapt de îngrădit,
oricât ar fi un om de limitat,
oricât ar fi un loc de așezat,
există doar un drum spre infinit.
Iar drumu-acesta-i lung și foarte greu,
nu poți să mergi pe el decât pe jos,
desculț și gol, precum a mers Hristos,
trimis aici, cu noi, de Dumnezeu…
Dar omul, azi, nu face-acest efort,
e mai comod să dea un telefon,
sau să parcurgă drumu-n avion,
rapid, frumos, cu maxim de confort.
La fel și-n gând, tot omul s-a schimbat,
a luat din simplu tot ce-a fost complex,
și a ajuns la google și la dex,
în care viața lui s-a așezat.
A pus asfalt unde era pământ,
mașini și scări rulante-n loc de pași,
și-un ceas cu cuc al timpilor rămași
pân-la alerta morilor de vânt.
O moară-cheie-n fiecare drum,
și-o ciber-moară pentru-un strop de vânt,
cu pale virtuale prinse-n gând
cu vise duse-n nori pe stâlpi de fum…
Dar mai există câte-un dor rămas,
un biet pribeag pe-un drum neventilat,
cu cer străin prin stele-nstrăinat,
în care omu-i umblet de pripas.
Iar eu, prin colb, un ultim pedestraș,
îmi trag piciorul ros de curcubeu
și merg, la fel ca ieri, pe drumul meu,
spre-un sat rămas din ultimul oraș.
Nu știu ce-aș vrea când nu-i nimic de vrut,
și nici nu cred că pot fi înțelept,
să duc în cârcă-mi ultimul accept
din Viitor spre Marele Trecut.
Dar toate trec, așa e-n lume peste tot,
Căci vor doar cei ce vor și pot doar cei ce pot.
București,
23 iulie 2015
77. Ce facem noi cu-acești samsari de țară?
Ce facem noi cu-acești samsari de șatră,
cu-acești hulpavi ce n-au nicio măsură,
cu-acești bandiți care revând și fură
ce-a mai rămas din sfânta noastră vatră?
Ce facem noi cu-acești pungași de țară?
Le facem legi ca să le fie bine,
le dăm și-un vot, c-așa li se cuvine,
iar ei ne dau pe noi din țară-afară?!
Îi facem regi, le dăm mașini și case,
îi punem pe ecranul cel mai mare,
să le lucească rânjetul în soare,
când mușcă din mormanele de oase.
Le dăm ce vor, și suflet și avere,
le dăm pământ și lacrimi și cuvinte,
și-un drept nedrept de-a profana morminte,
dar, mai ales, le dăm mereu putere.
Că lor, acestor monștri de cavernă,
li se cuvine tot ce este-n țară,
precum și dreptul de-a o da afară
din viața ei, din patria eternă.
Căci țara nu mai este suverană –
spun dinții lor care se scaldă-n sânge –,
ci un morman de umbre ce ajunge
la clipa lui de umbră subterană.
Nu mai e mult, căci totu-i de vânzare,
și munți, și nori, și gând și demnitate,
și tot ce mai există prin cetate,
e-acum total la ei în buzunare.
Acești strigoi sfidează faptul zilei,
au dreptul lor la miere și la lapte,
ei fac din țară un maidan de noapte,
și pun, în locul ei, cutia milei.
Dar și de-aici pungașii-și trag o parte
un colț de-oraș, o apă, o pădure,
o sabie, o arcă, o secure,
și-un cont off-shore, de țara lor departe.
N-ai ce le face, ei dețin puterea,
Fac tot ce vor, se bat prin instituții,
Pe feisbuc, prin viu grai, prin coaliții,
Puterea e acolo unde-i mierea.
Puterea îi orbește și-i agită
îi face răi, cu suflet de hiene,
îi scoate din acizi și din catene,
și-i mută-ntr-un ocean de dinamită.
Trăim în miezul lor de minți dibace,
de farsori și de hoți înfipți în țară,
cu rădăcini aduse din afară
și cu tentacule întinse și rapace.
Îmi spun mereu că noi suntem de vină,
că i-am crezut pe ei că sunt în lege…
Ce-am semănat, e timpul de-a culege:
un sfert de veac de țară în ruină…
Dar treaba asta-i tare încurcată,
Justiția-i ca orbul prin cetate,
cetatea-i ca o carte de bucate,
bucatele-s ca oala răsturnată…
Puterea mea se află în votare,
dar votul meu, monadă în oceane,
se pierde în efectul de slogane
ca verbul într-un vortex de ziare.
Samsarii-și văd de treaba lor, în lege,
în legea lor de vânzători de țară,
pe care-o scot din casa ei afară…
Ce-i de cules, e timpul de-a culege.
Sau poate-am înțeles a mia oară:
Să-i dăm urgent pe-acești samsari afară.
București,
24 iulie 2015
76. Când vreau să ajung unde plec
Când vreau să ajung unde plec,
O iau pe-o costișă la vale
Și-n timp ce iubirile-mi trec,
Mă-ntorc la iubirile tale.
Ajung la iubirea dintâi,
Uitată pe-o frunză albastră
Și iarăși te rog să rămâi
Acolo, la noi, în fereastră.
Să văd cum privești către cer,
Prin geamul cu flori de mușcată,
Când stelele-n lacrimă pier
Și lacrima-n stele-i udată.
Se vezi cum te las și mă duc
Acolo, departe, la tine,
Și-n cuibul cu pene de cuc
Mă caut, prin umbre, pe mine.
Aș vrea, din plecare, să scad
Secunda ce-n viață-ntârzie
Și-n rugul cu spuse să cad
Ca frunza de toamnă pustie.
S-aud bruma vieții din zori,
Când ziua răsare din noapte
Și gândul se trece-n fiori
Ca tunetu-n ploaia de șoapte.
S-ascult în privire-ți un gând
Și gândul să-l trec prin cuvinte,
Să-ți spun o poveste, tăcând,
Cu dorul de-aduceri aminte.
Să fac din monadă un rug,
Să duc soarta sorții-n altare,
De toate acestea să fug
Ca omul de gânduri amare.
Dar n-am nicio șansă să plec
Din mine, din tine, din viață,
Căci toate plecările trec
Prin ghemul din firul de ață.
Aș vrea să ajung unde-i vid,
Cu pasul plecării plecate,
Când ușile vorbei se-nchid
C-un lacăt de doruri uitate.
Iar tu să mă cauți pe-un nor,
C-o vorbă nespusă vreodată,
Când toate iubirile dor
Și dorul iubirii se-arată.
București,
02 septembrie 2015
75. Când soarele-ngheață de frig
Mai am doar o stea să câștig
și-mi fac un stelar pe moșie
și-un foc ca să ardă-n câmpie,
când Soarele-ngheață de frig.
Aduc lângă mine, din Nord,
un Arctic cu munți de ghețare,
si-l rog să se spargă-n pahare,
ca stropii de apă din fiord.
Sunt sigur că pot trece-n cer
ce-n noi este gata se zboare:
un gând sau o rază de soare,
prin care minunile pier…
Dar toate sunt toate cum vor,
n-am cum să fac focuri din gheață,
nici soare ce-n vară îngheață,
nici fluviu ce curge-n izvor…
…Nu vreau să mă las amăgit
de steaua ce-mi place doar mie,
căci steaua aceea târzie,
probabil, în zori, a murit.
De-aceea, revin la ce sunt
în lumea aceasta sărmană,
și-mi caut o stea pământeană
din lutul iubirii cărunt…
Frumoaso cu ochii de jar,
rămâi doar o clipă cu mine,
căci steaua-i pe buze la tine
sărut ce topește-un ghețar.
Misterele-s clipe ce trec,
fiorul, pământ fără zare…
Sărută-mi obrazul pe soare
și dă-mi pălăria să plec.
București,
24 octombrie 2015
74. Prin Borcea, se scrie cu cer Bărăganul…
Bazei 86 Aeriene
Acolo, departe, pe-o dungă de zare,
cu oameni de piatră, cu cer și-avioane,
ard caii de foc ai câmpiei nirvane,
ce-și caută sensul în zborul spre soare.
Popas într-o oază de cer și lumină,
lumini peste câmpul ce-și murmură munții
și gândul luminii din cutele frunții,
cu visul de floare din floarea de mină.
Adâncul aduce în gol plinătatea,
Înaltul rezidă în ochiul ce zboară
spre cerul ce-n lume, prin ochi, se coboară
s-aducă în lume, prin zbor, libertatea.
Există în lume lumina și zborul,
în tot ce e soare, în tot ce e floare,
în tot ce înseamnă pe lume-nălțare…,
în tot ce-i mișcare, contează izvorul…
Aici, în câmpie, coboară zenitul,
privirea ce urcă spre cerul din tine,
când roua se toarnă în clipe senine,
și omul percepe, în el, nesfârșitul…
…Zenitul nechează pe pista-înstelată,
betonul vibrează, când tună motorul,
forțajul aprinde în ochi efuzorul
și totul devine-n mișcare săgeată…
Pilotul e-o clipă ce-înseamnă durată,
Reper într-un spațiu de zbor și iubire,
prin care speranța devine-împlinire
și zborul, trăire-într-o lume curată.
La Borcea, sunt caii de foc din poveste,
ce tună pe ceruri și-și murmură-n frunze
curajul din aripi și-un zâmbet pe buze,
în tot ce există, în tot ce mai este.
Un brand: Dorel Luca; un simbol: onoare,
Davidovici Doru, Berbunschi, Poetul
și flori de legendă ce umplu buchetul,
prin care câmpia învață să zboare…
Amurgul de toamnă reintră în vrie,
piloții fac razmot pe hăul cu smoală,
ard stele-n carlingă și bolta e goală,
tot cerul coboară aici, în câmpie…
…Poveste de viață ce ține tot anul,
coboară ca norii și trece ca vântul,
răsare ca iarba, se duce ca gândul…
Prin Borcea, se scrie cu cer Bărăganul.
București,
03 august 2015
73. Bărăgan
Cobor ca o umbră din trenul de noapte
În iarba de stele din visul câmpiei,
E toamnă târzie pe-întinsul tipsiei
Și cântă cocoșii a zori, de departe.
O iau pe drumeagul de clipe din lanuri,
Foșnește porumbul a noapte curată,
Un greier se plânge de soarta-i ingrată,
Mai singur ca marea pe-întinsele-i valuri.
Își scrie iubirea pe-o foaie de ceapă,
Îl ustură ochii și-l doare spinarea,
Dar trebuie, Doamne, să-și cânte cântarea
Cu mult înainte ca ziua să-înceapă.
M-așez pe o piatră și-ascult Bărăganul,
Imensa câmpie ce-și caută dorul,
Ca apa celestă ce-și caută norul,
Ca zilele lumii ce-și caută anul.
E liniște-adâncă și doarme pământul,
Respiră ca dorul din nopți de departe,
Ca șirul de slove din fila de carte
Ca sensul tăcerii ce umple cuvântul.
Câmpia Română-i aici maiestuoasă,
Câmpie străveche, crescută-n noblețe,
O lume ce-aduce, în noi, frumusețe,
O Doamnă distinsă, o Fată frumoasă.
Ascult în tăcere cum inima-i bate,
Cu piepturi celeste, la mine în gânduri,
În sevele vieții ce vin din pământuri,
Când vântul din lanuri drumeagu-l străbate.
E cald în cuvinte, afară-i răcoare,
Pe frunzele toamnei, pre-roua se lasă,
Mai am doar o vorbă și-ajung iar acasă,
Cu dorul de ducă ce-învață să zboare.
Gheorghe Văduva,
București, 10 iulie 2015
72. Cu libertatea-n colivie
Am fost, credeam, un timp, în libertate,
Dar n-am dorit, de dragul ei, să zbor,
Nici să mă-ntorc la vechiul meu ogor,
În care, azi, nici vântul nu mai bate...
…L-am dat pe-un gol la altul să-l lucreze,
Să facă el ce eu n-am cum să fac,
Că am ajuns umil, bătrân, sărac,
Și când mor eu, cu bine să-l păstreze.
Și am plecat după un colț de pâine,
Pe drumuri lungi, bolnav și-înstrăinat,
Plângând amar ca omul alungat,
Din casa lui, din ziua lui de mâine.
Departe, undeva, în altă țară,
M-am angajat, ca slugă la stăpân,
Să-l șterg la fund, să uit că sunt român,
Să-mi duc cum pot a timpului povară…
Dar greul când te-ajunge-i tot mai greu,
Stăpânul cu Alzheimer a murit,
Iar slujba mea de slugă s-a sfârșit,
Și-începe iar și iar coșmarul meu…
…Și merg pe drum și mă gândesc la mine,
Ce falnic brad în viața mea-mi eram,
Când seara, de la muncă, mă-întorceam
Și mă gândeam la ziua cea de mâine!…
Aveam pământ, aveam cuvânt, acasă,
Trăiam frumos, deplin și așezat,
Munceam cu drag, iar satul era sat
Și toți aveam un plug, un rost, o casă.
Dar a venit o nouă socoteală
Și ce-a fost bun a fost demantelat,
Ce-a fost perfect a trebuit schimbat,
C-așa cerea cealaltă rânduială…
Repusă în tipare comuniste,
Ea, rânduiala nouă, s-a-împlinit,
Iar dreptul la pământ s-a abolit
Și ne-am întors la vremuri sclavagiste.
Și eu, țăran român, pilon de țară,
M-am pomenit golit de ce mi-e drag
Și-am devenit în satul meu iobag,
Ajuns, din rostul meu, pe dinafară…
Mult mai târziu, când i-acceptasem soarta
De-a nu mai fi al lui ce-a fost al lui,
De-a fi al tuturor și-al nimănui,
Pământul meu îmi deschisese poarta…
Pământul meu s-a-ntors, atunci, acasă,
Dar nu pentru a fi acas-la el,
Ci pentru-a fi ajuns, din nou, la fel,
Înstrăinat absurd, la el în casă.
Căci noua eră contra-comunistă
E mai cu moț, îți ia ce vrei să-i dai,
Și-ți pune-o bârnă-n ochi pe post de pai,
Cu brand-ul ei de stea capitalistă…
Și, din țăran crescut în țărănie,
Am devenit ce nu am fost nicicând:
Un alungat din casă și din gând
Și-închis cu libertate-n colivie…
…N-am fost demult la mine-n colivie
Și nici acasă, Doamne, n-am mai fost,
M-am tot gonit prin lumea fără rost,
Ca omul condamnat la ce-o să fie.
Și m-am golit complet de plinătate,
Ca omul condamnat la libertate.
Gheorghe Văduva,
București, 07 iulie 2015
71. Muntele Macru
Câmpia a luat o decizie gravă,
ca orice nume sătul de același loc,
de același noroc,
de același cojoc,
de același fum,
de același parfum,
de aceleași copleșiri,
de aceleași trăiri,
de același vânt,
de același pământ
de aceeași răcoare
și de același soare.
Răcoare n-a mai văzut demult,
timpul nu mai are timp
să separe senzațiile
cu gene lungi
de cele cu dungi...
Unele pot fi tari,
ca ghețurile polare,
venite și aici, în imensitatea câmpiei,
pentru că Polul Nord a devenit sudist,
iar Polul Sud nu mai vrea să ajungă
în Oceanul din Miază-Noapte,
unde Soarele generează,
câteodată,
când vrea el sau când funcționează HAARP,
Aurora spațiului alb,
nordist…,
Aurora Boreală;
Altele pot fi moi,
ca tutunul de foi,
ca noroiul din bocancii soldaților
dispăruți odată cu cazărmile lor
în noua strategie de apărare
uitată demult
în Casa de nișă a Constituției…
De aceea,
Câmpia îngheață în Nord,
se îmbarcă în fiord
și trage cu dropii la rame,
pe două oceane…,
respiră cuptor,
la ecuator
și se-nverzește, cu spor,
la televizor…
Copleșită de Soarele-pumnal
de zenit infernal
și măturată de uraganele verii,
din pătimirile serii,
Câmpia visează să-și fie iar Munte,
Muntele ei, cu stemă în frunte,
Un Munte Sus Pus,
Un Munte Indus,
Mai sus ca orice Sus…
Porumbul foșnește domol,
Imaginându-se rododendron,
rapița se visează jnepen,
floarea soarelui, floare de colț,
sfecla, stejar și păstârnacul paltin…,
lemn pentru viori…
Pământul se va încreți în curând,
muntele o va lua la vale,
pe povârnișurile câmpiei vitale,
protestând;
casele Câmpiei vor face rapel
pe corzile toamnei,
pietrele se vor rostogoli,
spre culmile-talveg,
iar Sisifii le vor căra cu greu,
mereu,
pe noile piscuri
din Muntele-Orizontal,
din Muntele Vital
din Muntele Sacru,
Din Muntele Macru
al Câmpiei Române.
Gheorghe Văduva,
București, 06 iulie 2015
70. Floare și gând
N-am nevoie de cuvinte să privesc în ochi o floare,
nici motive ca să-mi caut floarea vieții prin cuvinte,
drumul meu e ca ideea: merge numai înainte
și-n dogoarea din nisipuri crește-o oază de răcoare.
Dorul meu reumple vremea cu trecutul care vine,
timpul n-are mărginire și nici marginea durată,
tot ce-a fost a fost să fie, astăzi, ieri sau niciodată,
iar splendorile de astăzi vor fi mâine doar ruine…
Toate trec, chiar și iubirea, care-i veșnică pe lume,
uneori devine ură, alteori deșertăciune,
precum focul viu al vieții se preface-ntr-un tăciune,
cerul trist se înnorează, marea suie-n valuri spume.
Iară eu, nemuritorul, nu mai vreau să fiu durată,
să culeg din cer o floare și s-o dau unei iubite,
cum fac oamenii din lume cu privirile-nsorite,
când le vine vremea vremii să privească-n ochi o fată.
Floarea mea-i la mine-n creier, o gândesc ca pe-o idee,
mă privește-n ochi ca viața, mă alungă ca destinul,
când în roua dimineții înflorește-n lacrimi crinul
și prin zarea cenușie se-nsorește o femeie.
Și nu știu de trece vremea, sau de vremea-n vremi rămâne,
importantă-i floarea vieții care-n noi se ofilește,
dar rămâne o petală printr-un ochi care gândește,
fiindcă gândul este-un soare care-n oameni nu apune.
Gheorghe Văduva,
București, 12 iunie 2015
69.În lumea asta, tu…
În lumea asta, tu,
când da înseamnă nu,
când nu înseamnă da
și poate-nseamnă ba,
n-ai cum să te-nțelegi
cu cei ce-au fost întregi,
că toți acei s-au dus,
când steaua le-a apus,
și nici cu cei ce nu-s,
că toți sunt mult prea sus…
Când toți sunt mult mai toți
și hoții mult mai hoți,
puținii mai puțini,
egalii mai egali,
votanții mai votanți,
galanții mai galanți,
perdanții mai perdanți,
iar foștii mult mai foști
și proștii mult mai proști,
e clar că nu-i ce nu-i,
iar pofta-i pusă-n cui…
Nu știi ce nu mai știi,
nu ești ce-ai vrea să-ți fii,
nu vrei ce n-ai mai vrea,
nu poți ce n-ai putea,
n-ajungi ce n-ai ajuns,
n-ascunzi ce n-ai ascuns,
dar poți să tragi din nou
în jug, precum un bou,
să ragi ca un măgar,
să zbori ca un țânțar,
să taci ca un tăcut,
să faci ce n-ai făcut,
să crezi ce n-ai crezut…
Când totul a trecut,
o iei de la-nceput,
pe drumul neștiut…
Și cauți iar și iar
ca roata fără car,
ca valul fără mare,
ca raza fără soare,
ca timpul fără timp,
ca sfântul fără nimb,
ca focul fără jar,
ca marea fără far…
Așa ai fost sortit,
să fii mereu cârpit,
de când erai genom
la umbra unui om…
Gheorghe Văduva,
București, 12 iunie 2015
68. Un alt fel de acasă…
Când ești plecat, n-ai cum să fii acasă –
Acasă-înseamnă-n lume neplecare –
Dar, de nu pleci, n-ai parte de plecare,
Nici de vreun dor de-acasă și de casă.
De pleci, te duci ca orbu-n lumea mare,
Sau ca un vânt ce bate în rafale,
La fel pe deal, cum bate și pe vale:
Apare-n gol și tot așa dispare.
Îți scoți din rădăcină rădăcina
Și astfel devii liber ca uitarea,
Ce-ți ține-aproape-n tine depărtarea,
Căci, din copac, rămas-a-i cu tulpina.
Din ramuri și tulpină-ți faci o casă,
O casă pe un dor plecat cu tine,
În care poți să stai când ți-este bine,
La tine-n gând, cu lumea ta rămasă.
Așa ești tu, plecat ce tot mai pleacă
Un prea-plecat, c-o bardă și-o secure,
Ce-și taie-n nopți copacul din pădure
Și strânge-n el durerea ce-o să-i treacă.
Iar de n-o trece, nu-i nicio scofală,
Tot omul trece-n lume prin durere,
Durerea este stâlpul de putere,
Câvânt real din casa-ți ireală…
…Dar casa nu-ți mai este rădăcină,
Ci doar un loc în care poți ajunge,
Iar când din nou alt gând o să te-alunge,
Vei fi acasă-n clipa ce-o să vină. .
Gheorghe Văduva,
București, 01 mai 2015
67. Saturație
M-am săturat
de nesătulul din mine,
care mănâncă vorbele lumii
de pe felia de pâine a Cuvântului
si lasă greierilor leneși
truda cântecului grâului
din căpisterile verii,
frământate în zori
cu palmele toamnei…
Mâine am să-mi declar greva destulului
din fractalii albi
ai neghinei exilate la marginea lumii,
prin care se luminează
nopțile cu verbe
și verbele cu iluzii
din piatra nisipului
cernut la morile timpului
binecuvântat
de omul flămând
de cuvinte…
Gheorghe Văduva,
București, 30 aprilie 2015
66. Restitutio
E greu să-l mai revezi pe Cantemir,
Acum, când văzu-i orbul din ce-a fost,
Când ochii au pe lume un alt rost
Și omu-i doar o cruce-n cimitir.
De ce să vezi ce nu e de văzut?
De ce să crezi c-ai mai putea-nvia
Ce-i mort de multă vreme-n țara ta,
Ca tot ce-a fost odată și-a trecut?
N-ai cum să-i dai acum un coș de flori
Și nici să-l preamărești ca gânditor,
Când însuși gându-i orb și trecător
Ca visul ce se spulberă în zori…
Se bat pe el și ruși, și turci și noi,
Că el a fost un cărturar cu har
Și n-a trăit ca alții în zadar
Sub poale lungi, în crâșme sau noroi.
A vrut să fie bine pentru toți,
În țara lui, în lumea lui, la el acas’
Acolo unde timpul prinde glas…,
Dar, azi, e bine numai pentru hoți.
N-ai cum să crezi în lumea de atunci,
Ce-a fost a fost și poate va mai fi,
Când roata lumii altfel s-o roti
Și toți uncheșii vi-vor, mâine, prunci…
Dar am putea aprinde-n cimitir
Un foc de deal cum se făcea cândva,
Când cerul, la hotar, se-ncolbura
În vremea lui Ștefan și Cantemir.
Gheorghe Văduva,
București, 03 mai 2015
65. Povara aripilor
E greu să-ți duci povara aripilor care nu mai zboară,
Ce-i mort e mort, ce-i greu e ca un nor ce nu mai poate trece,
Prin noaptea fără vis, pe cerul fără zbor și fără lege,
În care, câteodată, ziua plină-n toga nopții se-nfășoară.
El, vulturul din munți, nu are niciodată vreo scăpare,
De aripa-i s-a rupt, lovită de vreun glonț sau de vreo boală,
Acolo, -n vârf de munte, nici vântul, nici cuvântul nu-l mai scoală,
Povara cea mai grea din viața lui: nu poate să mai zboare.
Nu-s aripi fără sens, nici sensuri pentru aripi de povară,
În toate, azi, contează cam tot ce nu înseamnă vreo-nsemnare,
Sau ce-ai putea găsi în loc de ce-ai pierdut în căutare,
Când visele din zori, prin lumea lor de vise, nu mai zboară.
Dar cauți ca un câine surd ce și-a pierdut un os și-o cușcă,
În lumea lui cu nas de cer, nu-i loc de vise și de zboruri,
Nici de vreun ideal ce doarme noaptea pe vreun pustiu de doruri,
Prin somn, visând să zboare, când vreun țânțar de nas îl mușcă…
Dar omul vrea cam tot ce trece, ce aleargă și ce zboară,
Din toate-și face aripi, vorbe, idealuri și palate,
Adună tot, căci numai el mai are sensuri pentru toate
Și poartă-n el, mereu senin, eterna zborului povară.
Gheorghe Văduva,
București, 03 mai 2015
64. Dacă-ar fi…
Dacă-ar fi ce-ar fi să fie,
Tot ce-i rău să pară bun,
Tot gunoiu-ar fi parfum
Și războiul armonie…
Dar războaiele sunt lupte,
Unde gloanțele se zbat,
Unde oamenii se bat,
Și nimic înseamnă multe.
Multu-i mult când dă pe-afară.
Și se pierde-n nesfârșit,
Foc, ranchiună și conflict,
Viața-n moarte se măsoară.
Mor și oameni, mor și vise,
Totu-i uragan și foc,
Nenorocul e-un noroc
Care bate-n porți închise…
Dac-ar fi ce-am vrea să fie,
N-ar mai fi din noi nimic,
Marele ar fi prea mic,
Iar nimicul bogăție.
Omul nu-i ce-ar vrea să-și fie,
Dacă-ar ști ce-și poate fi,
Dar sunt sigur că-ntr-o zi
Va fi doar zădărnicie.
Gheorghe Văduva,
București, 03 mai 2015
63. Nu pot să plec…
M-am dus din nou cu gându-n gândul meu,
Dar m-am pierdut pe drum, căci drumu-i lung,
Și nu știu de mai pot să mă alung,
Din spațiu meu, însingurat mereu…
Dar, de m-alung, n-am unde să mă duc,
Că asta-i soarta celui alungat,
Să n-aibă nici un loc de căutat,
Că toate-s piratate de-un tătuc.
De multe ori, am încetat să tac,
De multe ori, am încercat să spun
Ce-i rău în rău, ce-i bine în ce-i bun,
Dar toate astea nu mai sunt pe plac…
Ce-i bun e bun doar când se află sus,
Ce-i rău e rău când a căzut prea jos,
Ce-i azi în față, mâine trece-n dos,
Când soarele puterii ți-a apus.
N-ai vreun otgon pe soare pentru cer,
Nici cer-arest să-l priponești rapid,
Căci porțile luminii se deschid,
Când stelele din noapte ard și pier…
Dar Soarele e soare-n casa lui
Și n-ai mandat să poți să-l arestezi,
Nici polițai în zori să-l escortezi
La De-Ne-A, în văzul prins în cui.
Ți-ai dat, în schimb, puteri de necuprins,
Poți face și desface tot ce vrei –,
Ești șarpe de dudău cu clopoți –,
Dar nu poți stinge-un foc de l-ai aprins.
Un Soare nu se teme de Pământ,
Nici de arestul tău întunecos,
Căci el va fi tot timpul luminos,
Chiar dacă-s nori de ceață pe Cuvânt.
De vrei pe Soare să-l extragi din cer,
Și-obții mandatul de la Dumnezeu,
Ar trebui să știi că-ți va fi greu
Să afli pentru Soare-un temnicer.
Căci Soarele de-acolo suntem noi,
Cuvânt de drept, lumină pentru toți,
Și nu un cuib de javre pentru hoți,
În care cresc lichelele din voi.
Iar voi, netoți și umbre de strigoi,
V-ați împănat cu mori târzii de vânt
Și vreți s-aduceți iadul pe pământ,
În casa noastră, nu acas’ la voi.
Furați din noi și Soare și Pământ,
Și gândul încercați să-l capturați,
Din noi, pe noi, voi vreți să ne-alungați
Și să ne puneți lacăt pe Cuvânt.
…Spectacol cu cătușe și lumini,
Cu dive arestate și cu nori,
Sirene care rag în sărbători
Ecouri de gunoi și mărăcini.
Bogați, strigoi, vampiri și mafioți,
Pătrunși ca vâscu-n fiecare pom,
Striviți în noi condiția de om,
Cu legea voastră bună pentru hoți…
… M-alung din mine, dar nu pot să plec,
E prea târziu și ceru-i plin de nori,
Iar noaptea neagră nu mai duce-n zori
Și visele de groază nu mai trec…
Nu poți să pleci, dar nici n-ai cum să stai,
Când toate-ți sunt în viață mucegai…,
Gheorghe Văduva,
București, 03 aprilie 2015
62. Am fost…
Am fost odată aripi și am zburat un gând,
Am fost odată aer și-am devenit pământ,
Am fost odată lacrimi și am ajuns izvor,
Am fost Icar odată și am căzut din zbor…
Am fost odată treacăt și-n umblet m-am închis,
Am fost odată lacăt și-am ruginit deschis,
Am fost odată murmur și-n murmur m-am surzit,
Am fost odată nimeni, dar m-am crezut vestit.
Am fost odată munte, dar am simțit că-s cer,
Am fost odată Soare și-am înghețat de ger,
Am fost odată punte și am căzut în râu,
Am fost odată pâine, dar n-am știut că-s grâu.
N-am fost nicicând ce poate mi-aș fi dorit să-mi fiu:
Căldură-n sloi de gheață, sau umbră-ntr-un pustiu.
Am fost, în schimb, secure și-am doborât un pom,
Apoi călău de verbe și am ucis un Om…
Am fost, pe rând, de toate, dar m-am trezit un gol,
Am fost odată ploaie, dar am ajuns nămol,
Am fost odată geniu, dar m-am clamat nebun
Și-n pestilența sorții, mi-am zis că-mi sunt parfum…
N-am fost pândar de umbre, nici piroman de vis,
Ci doar un biet slugarnic la uși ce s-au închis…
Din tot ce-am fost odată, rămâne ce-am tot fost:
Ocean lipsit de apă și trudă fără rost.
Am fost, pe-un gol din mine, un plin cu cer secat,
Din care cel ce pleacă e cel ce n-a plecat.
Gheorghe Văduva,
București, 22 martie 2015
61. Pădurea noastră de cuvinte
Mă rog la Domnul cel de Sus
Să mă ferească de angoasă,
Când nu mai pot să spun ce-am spus,
În lumea asta păcătoasă.
Că nu știu, Doamne, să regret,
Tot ce crezusem înainte,
Trecând tăcut, încet, discret
Printr-o pădure de cuvinte.
Nu port cu mine vreun cuțit,
Când umblu noaptea prin pădure,
N-am vreun cuvânt de pedepsit,
Nici vreun plaivaz, nici vreo secure.
Nu vreau să cred ce-aș fi crezut,
Când poate-un dor o să mă cheme,
Să plâng copacii ce-au căzut,
Cu tomuri lungi de semanteme.
Și n-am să las, la poartă-n drum,
Foneme seci, livezi uscate,
Din care să refac, acum,
Copaci din vorbe adunate.
Dar tot mai sper că pot să spun
Că vorba-i o distinsă doamnă,
Ce-și umple ochii ei, acum,
Cu frunza vântului de toamnă…
Mă rog, pe rug, la tine, gând,
Să fii ce-ai fost: un gând cu minte
Și să prefaci, din nou, tăcând,
Pădurea noastră în cuvinte.
Gheorghe Văduva
București, 01 februarie 2015
60. Gând de toamnă…
Gândul toamnei-i decolare cu tonouri nepereche,
Un burghiu ce sfredelește aerul mai dens ca fierul,
Ca să facă loc iubirii să-coboare-n oameni cerul
Și pământului să suie, sus, la steaua lui pereche.
Gândul toamnei este umblet pe ecouri nesfârșite,
Pași bătrâni pe-un drum din creier în eterna sa chemare,
Un apus târziu de soare, rug pe-un rug de-nseninare,
Nor pe cerul plin de umbre și de frunze ruginite,
A trecut o vară lungă, cu păduri și frunți aprinse,
Câmpul s-a golit de holde, nopțile s-au scurs în stele,
Vara s-a topit în frunze, frunzele-au murit și ele
Și se-așteaptă cu răbdare albul dorurilor ninse.
Va fi frig și vânt și ceață, unde, azi, încă-i răcoare,
Se întoarce iarăși roata cu obezile-i albite,
Iarna-i, poate, anotimpul reprivirilor privite
Cu aceiași ochi albaștri, cu același ochi de soare.
Dar, în om, aceeași toamnă are altă definire,
Este sfertul lui de roată, prefinal de existență,
Dintr-o viață-n care gândul trece-un prag de excelență
Către albul de sinteză din eterna lui menire.
Mi-aș dori să las o zare unde toamna să se-oprească,
Ca să-și tragă răsuflarea, după-o vară cu de toate,
Unde norii-s plini de tunet și de ape-nvolburate,
Unde oamenii să poată viața lor să și-o privească.
Dar nu pot să umplu clipa, apa curge, vremea trece,
Gândul toamnei se cuprinde în ce-a fost, în ce mai este,
Cu ecouri prelungite în aceeași grea poveste…
Focul viu ce arde-n lume va fi, mâine, mort și rece.
Așteptăm tăcuți momentul, așezați pe vârste-n rânduri –,
Unul vine, altul pleacă, ce-i în rând la rând rămâne –,
Toate sunt pe lumea asta, lucruri sfinte sau păgâne,
Unde gândurile-s oameni, unde oamenii sunt gânduri.
Gândul toamnei nu e toamnă, ci doar lumea ei gândită
În cogniția umană, verigă-ntr-un lanț de viață,
Ger polar pe-un colț de soare, foc intens pe-un sloi de gheață,
Unde omul e gândire și gândirea-n ochi privită.
Și nu-mi pasă dacă-n iarnă va fi vreme viscolită,
Eu mă voi gândi la toamnă ca la toamna mea iubită.
Gheorghe Văduva,
Sâmbătă, 14 martie 2015
59. Ca pământul de sub brazdă, ca iubirea din cuvinte...
Lui Mihai Eminescu
Se vor strânge iar prin cluburi fanii tăi de gânduri multe,
Îți vor spune ce se coace de la Tisa pân-la Nistru,
Vei avea și vreo bifare pe-o agendă de ministru,
Și vreun critic te va spune cui va vrea să-l mai asculte.
Va fi frig sau poate ceață pe mormântul tău din lume,
Vremea e cam cum e lumea din pustiuri lungi de vreme,
Plină ochi de vorbe goale și-nțesată de dileme,
Ce deschid crevase albe „ce nimic nu au a spune…”
Însă toți vor spune multe, despre tine, despre toate,
Despre lumea poeziei încifrate sau rebele,
Despre greața din cuvinte, despre garduri cu zăbrele,
Despre tot ce azi există, despre tot ce azi se poate…
Alții își vor râde-n barbă sau vor hămăi discursuri,
Lăbărțând soios foneme generoase în vocale,
Ca să afle omenirea cât sunt ei de… tigve goale
Care umplu azi planeta, ca o apă fără cursuri.
Se vor face alegații și metafore cu stele,
„Să trăiască Eminescu!” se va rage dintr-o parte,
Se va intona o rugă-ngălbenită în vreo carte,
Cu tăcerea din cuvinte putrezită-n minți tembele.
Alții își vor face cruce, vor aprinde-o lumânare,
Îți vor spune iar Luceafăr, Geniu, Prinț, Poveste rară,
Vor sfida-înghețarea lumii, crezând iar că-i primăvară,
Vor spera că, după-o ceață, va urma o-înseninare.
Însă nimeni n-o să spună de-a fost ură ori iubire,
Cum de ai murit în viață, când de viață nu se moare,
Cin-te-a rupt dintr-o grădină, Eminescule, în floare,
Și-a te-a aruncat cu lauri printr-o moarte-n nemurire.
Uneori, când tai copacul, te gândești la rădăcină…
Dar, de aperi rădăcina, n-ai să poți tăia copacul,
Chiar de face multă umbră și-umple-n zbor de frunze veacul,
Ca o datină ce moare într-o vreme ce-o să vină.
Cei ce-au fost atunci cu tine te-au lăsat să mori cu viață.
Un soldat de sacrificiu care cade pe cuvinte
Și de care națiunea își aduce-n zori aminte
Când în miezul alb de iarnă bate-un vânt de dimineață.
La mulți ani, Român din datini, crezu-ți merge înainte,
Chiar de unii n-or să creadă că mai au cu ei o țară,
Vremea noastră românească va-învia a mia oară,
Ca pământul de sub brazdă, ca iubirea din cuvinte.
Gheorghe Văduva,
București, 15 ianuarie 2015
58. În Alb…
E iarnă-n gând și primăvară-n dor,
Coboară-n munți nămeții din câmpie,
E viscol peste liniștea pustie
Și-i vremea când durerile se dor.
Pe geam, în alb, ard mii și mii de flori,
În albul pur, ce-i pur se-înnobilează,
Iar ce-i murdar, în alb, se camuflează
Căci albul e sinteza din culori.
Privesc prin geam la cerul din tavan,
La tot ce-i sus și-n stele se măsoară,
Ca un apus ce-ar vrea să mai răsară
În prima de zi dintr-un final de an.
Sunt stele care ard sau doar clipesc,
În hăul ce se cheamă strălucire,
În margini care cresc nemărginire,
În ape ce în ape se-împlinesc…
Privesc prin geam și nu știu ce să fac,
E ziua-n care nu mai ai ce face,
Ce-i dus s-a dus și nu se mai întoarce,
Ce-i spus s-a spus, tăcerile se tac.
Privesc în alb la albul cel mai pur,
E liniște deplină-n calendare,
Și cad pe gând privirile solare,
Când totu-i plin de iarnă împrejur…
E alb în noaptea lumii din nămeți,
Și-n zorii ninși, cusuți cu fir de gheață,
Se torc în vers fuioarele de ceață,
Poeme-n alb brumate-n dimineți.
Și nu știu dacă anu-înseamnă an,
În sens că unul vine, altul trece,
Sau doar un duș în alb, de vreme rece,
Să pot ce nu mai pot, să am ce n-am.
În alb, e alb și-un strop de dor mărunt,
Ce trec prin noi ca vremea și ca viața,
Apar când vor, dispar când trece ața,
Și toate sunt mereu așa cum sunt.
E alb în alb, un alb semnat pe gând,
Un alb pe amintirile trecute,
Ce trec prin ani ca umbre neștiute,
Și-apar din nou ca ancore pe gând.
E ziua-n care-n alb, demult, duram
Aproapele de noi din depărtare,
Iar ce-i frumos în om, din nou, apare,
Însemn de cer senin din Noul An.
Gheorghe Văduva,
București, 31 decembrie 2014
57. În noaptea albă de Crăciun
…În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă…
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu…
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus…
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
…Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ…
…Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn…
…Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor…
…În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum…
…………………………………..
…Era tot ziua de Crăciun…,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum…
…Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum…
…Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
Să-apară iar în viața mea…
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară…,
Căci a murit, în noi, Isus.
Gheorghe Văduva,
Drobeta Turnu Severin,
25 decembrie 2014
56. Noaptea n-are umbre
Noaptea n-are umbre, cerul n-are soare,
Jos, e întuneric, sus, lumini stelare,
Ochii văd în negru, gândurile-s vise,
Sus, s-a stins lumina, jos, sunt uși închise.
Uit în somn de toate, dorm cum doarme viața,
Nu aștept nici seara și nici dimineața,
Sunt scutit de minte, sunt scutit de toate,
Este dreptul sacru ca să dormi în noapte.
Să n-ai nicio grijă, să nu-ți tulburi somnul,
Să visezi la multe, cum visează omul…
Să devii luceafăr, să te uiți la stele
Sau să-ți pui pe frunte una dintre ele…
Chiar de ești doar piatră, iar ea-i, poate, soare,
Nu contează asta, tu ești cel mai tare,
Noaptea îți dă dreptul să devii lumină
Și să ai de toate-n mintea ta puțină…
Să devii și altfel, cum ai dat la zaruri,
Visele din noapte-ți pot fi și coșmaruri,
Poți să-ți tulburi somnul să ajungi paiață,
Să devii cenușă sau morman de gheață,
Să te ardă focul, să te stingă apa,
Să te muște-un șarpe, să te tai cu sapa,
Să te scalzi în smoală, sau să pierzi la zaruri,
Să te urci la ceruri, să dispari în valuri,
Să te faci vreo baltă fără pic de apă,
Unde niciodată nimeni nu se-adapă,
Exilat din lună, un ajuns epavă,
La un țărm de noapte pe-un ocean de lavă…
…Te salvează ceasul care-n zori te scoală,
Ca să mergi la muncă sau doar la vreo-școală,
Să câștigi o pâine sau să înveți carte,
Și să mergi ca omul, singur, mai departe…
…………………………………………
…Noaptea a trecut și nu mai am coșmaruri,
Ziua a venit și pot să ies din valuri,
Pare altă lume și alt tip de viață,
Soarele-i pe cer, afară-i dimineață.
Sunt din nou lumină, pot să merg pe stradă,
Să mă uit la umbre, umbra să mă vadă,
Să îmi fac proiecte, să visez la multe,
Și, în gura lumii, lumea să m-asculte.
Dar mă bate gândul s-o iau de la capăt,
Să le pun la toate un final și-un lacăt…
Viața e frumoasă, când ți-e ziua bună,
Dar preferi o noapte, când e doar minciună.
Gheorghe Văduva,
București, 19 noiembrie 2014
55. Toamnă-n alb…
De ce, în toamnă, arșița-încetează
Și viile-n fantasme se cuprind,
Iar serile-n luceferi se aprind,
Când bruma pe izlaz se instalează?
De ce, în zori, ne-înmugurim în seară,
Iar seara, peste noapte, crește-n zori,
Cum crește ziua primăverii-n flori,
Și toamna, printr-o iarnă,-n primăvară?
De ce, în toamnă, gându-i cenușiu
Și-adorm culori pe dealuri și-n livezi,
Când trece albul iernii în zăpezi,
Un alb frumos, dar rece și pustiu…?
Privim la iarnă-n plină zi de toamnă
Și-i ger pe-un rug aprins de nostalgii
Când ard în noi iubirile târzii…,
Dar Toamna-n ochii vieții este-o Doamnă…
De ce-i atât de-ales cuvântul „Doamnă”,
O vrajă ca o ancoră-n pridvor,
Privire caldă într-un ochi de dor,
Sau dor senin dintr-un parfum de toamnă?...
…O doamnă prea distinsă, prea aleasă,
De rang înalt, de dor cu dor brodat,
Fecioară albă dintr-un vis visat,
Ce-îmbracă-n iarnă albul de mireasă.
Gheorghe Văduva,
Bucureşti, 18 noiembrie 2014
54. Ochii toamnei
În văzul meu, o toamnă are ochi de seară,
Căci toamna este-o umbră dintr-un timp color,
Când ploaia și-îndoiala trec pe rând în dor,
Cum trece-n seară-o zi, ca-n zori să vină iară…
Final de zi, final de an, final de tură…
O toamnă-i port-ecou la tot ce ai trăit,
La tot ce-ai vrut să ai, la tot ce-ai izbutit,
Ca trecerea în vis să-ți fie pe măsură…
Un an, ca și o zi, se trece-n an prin noapte,
Iar iarna, pentru an, e noaptea lui de drept,
O verigă-într-un lanț, un alb pe-un alb perfect,
Fluid în spectrul pur și murmur peste șoapte…
În toamnă, toate dor: și dealuri și ponoare,
Culorile se-adună în esența lor
Și cad pe gând, ca frunzele din zbor,
Când bate-un vânt prelung prin poarta-i dinspre soare…
Sunt gol, precum e toamna, când florile sunt scrum,
Zâmbesc, bătrân și trist, la umbre și la timp,
Final prelung de zi, de vară, de-anotimp,
Palate de simboluri ce-s azi zidiri de fum…
O noapte-n alb, un somn pe rug, făr-de culoare,
Un val de munți, un pisc de gheață pe-un ocean…,
Dorm urme reci, de foste boabe, pe-un cocean,
Ecou bizar de voci din zări mistuitoare…
Final de zi, final de an, final de ață,
O toamnă-i purtător de vânt, de dor, de gând,
De tot ce-înseamnă astăzi lume pe pământ…,
Dar un final de noapte înseamnă dimineață.
În văzul meu, o toamnă are ochi de flori,
Ce văd, prin noaptea lumii, chipul ei din zori.
Gheorghe Văduva.
București, 16 noiembrie 2014
53. Cuiburi și nori
Se lasă înc-o toamnă peste viață,
Foșnesc pe dealuri frunze seci de nuc,
Pe cer cad nori, iar norii-n nori se duc
Și visele-și dorm somnu-n dimineață.
E-n tot ce-a fost o zare cenușie
Și suie bruma-n iarba de pe deal,
Se stinge-n gând un treacăt ideal,
Ce-i bun trecut nu va mai fi să fie…
Și norii ard, iar alții vin într-una,
E toamnă iar sub cerul plin de flori
Și casele se prind de căpriori,
Cum fac, când vine toamna, totdeauna.
Pe ramuri-s cuiburi vechi și părăsite
Și nu mai cântă frunzele în vânt,
Căci toate sunt căzute la pământ,
Tăcute, părăsite, ruginite…
Prin cuiburi, printre ramuri, trece vântul,
Căci păsările verii au plecat,
Și-n locul lor tristețea s-a lăsat,
Ca vorba ce ascunde-n ea cuvântul…
Doar oamenii mai cred că este timpul
Să-și spună că au totul în hambar,
Că n-au muncit o vară în zadar,
Că-n toamnă se încheie anotimpul…
Au tras din greu, dar au ajuns acasă,
Cu car, cu boi, cu vorbe, cu tăceri…
Ei n-or să plece-n toamnă nicăieri,
De-i vreme rea, ori bună, ori ploioasă…
În cuibul lor, vor face focu-n casă,
Vor bea o țuică fiartă și un vin,
Vor sta la taină cu un bun vecin,
Cu viața loc, cu lumea lor frumoasă…
Vor da la vite, vor goni zăpada,
Și s-or gândi din nou la ce va fi,
Când colțul ierbii iarăși s-o ivi
Și va ieși de sub omăt ograda…
………………………………..
…Așa a fost în vremea de-altădată,
Când ei erau, la casa lor, stăpâni,
Când oamenii credeau în rădăcini
Și-n viața lor cinstită și curată,
În casa lor cu vatră și corlată,
Se prelungeau, prin ani, din tată-n fiu,
Și nu vuia prin hornuri a pustiu,
Căci casa era plină și bogată…
…Dar omul e ca fânul bun de coasă,
Se lasă prins de altul și tăiat,
Sperând să aibă-n carul îndesat
Un loc mai bun, o viață mai frumoasă.
Când prinde fulgi, prin lume își ia zborul,
Vrea haine noi, de toate și mulți bani
Și nu tăcerea vechilor țărani,
Care-au cinstit, cu viața lor, ogorul…
…S-au dus acele vremi, e-o altă viață,
O lume fără cuiburi, fără dor,
O urbe ce-și trăiește șansa-n zbor,
Ca visul cu luceferii de piață…
…A fi, azi, om, înseamnă mult mai multe,
Înseamnă să ai faimă, să ai bani,
Să te-împrumuți, pentru cinci mii de ani,
La toți acei ce vor să te „ajute”.
Dar ai zburat și asta-i ce contrează,
Din cuibul tău te-ai dus în cuibul lor,
A fi, azi, om, înseamnă-a fi dator…
O viață-întreagă, tot se decontează…
Și bați acum, stingher, la altă poartă,
Un vis târziu, rămas rătăcitor,
Căci omul, azi, e doar un nor dator
La viață, la imperii și la soartă…
Dar norii grei sunt cuiburi pentru ape,
Ce trec prin vânt ca oamenii prin ploi,
Ocean pe-un cer crescut pe-un cuib din noi,
O apă-n care apa să se-adape…
E-atât amurg prin cuiburi și prin nori,
Căci viața însăși pare-a fi din flori…
Gheorghe Văduva,
București, 09 noiembrie 2014
52. Pentru un Prezident...
Stilat, gomos și pus la patru ace,
Șiret, încheliat și arțăgos,
Dar și servil, umil și unsuros,
El face tot ce face când nu tace…
Un ins ce știe doar atât cât știe,
Dar îndeajuns de băutor cu har,
Ce pune whisky-n gheața din pahar,
Ca apa-ntr-un ocean de păpădie…
Atent la tot, modest ca o flașnetă,
Rasat ca majordomu-înnobilat,
Ce stinge seara lampa la palat,
Când cade luna-n apa din chiuvetă…
Ajuns pe tron sau undeva pe soare,
Stăpân al lumii ca un rege got,
C-un fals mandat furat cinstit la vot,
Clamează era lui distrugătoare…
Apare-n lume ca o piază rară,
C-un ochi la el, cu altul sus, pe cer,
Scufundă-n vorba lui de temnicer
Un neam frumos, ce-a fost cândva o țară…
E plin de el, de rele, de gunoaie,
De tot ce-aruncă viața pe maidan;
Rânjind mefistofelic pe ecran,
Târăște totul, totul prin noroaie…
… V-am tras-o! -și spune-n barbă și zâmbește…
În urma lui se iscă un calvar,
O țară-întreagă intră-ntr-un coșmar,
Iar el un alt scenariu plăsmuiește…
Un joc pervers cu sumă fabuloasă…
Politic, Prezidentu-i protejat,
Un pamfletar, ca musca la arat,
Ce seamănă o boală păcătoasă…
… Ceilalți se strâng degrabă-n ambuscadă,
Îl iau la rost pe cel ce-a spus ce-a spus,
Iar josul se coboară iar în sus
Cu tot gunoiul lumii la paradă…
Și toți se bat cu vorba lor de iască,
Spionii, nespionii, candidații,
Și toți se-înjură cum se-înjură frații,
Când vor să-împartă casa părintească…
Sunt toți bogați, căci țara-i încă mare,
Și are pentru toți câte-un cadou,
Căci fiecare cere-n stilul său
Un lac, un crâng, o vilă-încăpătoare…
Un talmeș-balmeș, toate sunt surcele,
Puterea e o miză cu mult risc,
În orice vale-i un posibil pisc
Și toate sunt ca frunzele rebele…
În toiul bătăliei, intră-n ele
Un DeNeA anticorupt, rapid,
Și toate stăvilarele se-închid
Căci se deschid dosare foarte grele…
Se potrivește totul, de departe,
Justiția e oarbă, ca un orb,
Sau ca un mort cu ochii scoși de-un corb,
Dar, mai precis, ca musca pe o carte…
Sunt și aici, ca peste tot, de toate,
Justiția-i prezentă la moment,
Așa cum e alesu-n Parlament,
Când legile se cer, în plen, votate…
Stilați sau nu, zâmbind ca o paiață,
Ecranele sunt pline de ei, toți,
De domni, de farsori, de cinstiți, de hoți,
De tot ce-i om politic azi, în piață…
E-atât de multă junglă pe moșie…,
Sunt prea puțini cei ce mai poartă frac
Și tot mai mulți cei c-un parcurs de drac,
Care transformă viața-n cârdășie.
Politica-i o greață prea fierbinte,
Cu sfinți, cu hoți, cu vorbe din belșug,
Dar și cu boi care mai trag în jug,
Ca noi s-avem din nou un Președinte.
Gheorghe Văduva,
București, 22 octombrie 2014
51. Copacul meu cu frunze ponosite…
Copacul meu cu frunze ponosite
Golește cerul plin de nori și ploi,
Și umple toga sorții cu noroi,
Prin toamnele de doruri răvășite.
Trec vânturi seci prin inimi înghețate,
Recad pe gând iluzii și fiori,
Se-aprind salcâmii-n mugurit de zori
Și sună-alarma-n turnul din cetate.
E mult prea nor pe cerul plumburiu,
Alertă, prin livezile de vânt,
De ploaie albă, gheață și cuvânt,
De dor mărunt și suflet cenușiu.
Alerg spre zid, la postul meu de câine,
Sunt gata să mă lupt c-un hoț de cer,
Cu oastea lui de vorbe și mister,
Cu iarna grea, cu haita lui de mâine.
N-am leacuri pentru vorbele de gheață,
Nici pungi de foc pentru vreun gând pe jar,
Ci doar plaivaz pentru-un poet amar,
Să scrie-un vers dintr-un pustiu de viață.
Un vers în alb, prin stoluri de cuvinte,
E toamnă-n crâng, copacul meu e gol,
Pe ulița cu vorbe-i mult nămol,
Dar drumul sorții merge înainte.
Gheorghe Văduva,
București, 07 septembrie 2014
50. Pe ochiul meu s-a-nseninat o stea…
...Pe ochiul meu s-a mâzgălit o pată
Căci pe retină-a apărut un nor,
Mi-e greu să cred c-aș mai putea să zbor,
Dar mai ales să fiu ce-am fost odată...
Povestea-i foarte simplă și banală,
Cum sunt mai toate care sunt și-au fost,
Căci totu-n lumea asta are-un rost,
Un fel de-a fi, un sens, o socoteală…
………………………………………
...Voiam un cristalin să văd mai bine,
Al meu s-a-mbătrânit și-i mai opac,
Și am făcut ce-a trebuit să fac
Și ce-am crezut că-i bine pentru mine.
Știam deja că treaba-i necesară
Și m-am decis să nu mai stau pe gând,
Vedeam deja ce n-am văzut nicicând:
Speranța-ntr-o lentilă oculară...
... Și cei ce știu s-au strâns în ochiul meu,
Mi-au spus că văd aproape mai nimic
Cu ochiul drept; cu stângul doar un pic...
Dar și cu-acela foarte, foarte greu….
M-am cam mirat de-acele aparate –
E drept, c-un ochi vedeam cam cenușiu –,
Dar celălalt mi-era un suflet viu,
Vedeam cu el aproape și departe…
Știam că nu-i o treabă complicată,
Transplantul de cristal-i un risc minor,
E simplu, la-ndemână, și ușor...,
Un sfert de ceas, și vezi ca altădată.
Văzut-am pe youtube cam cum se face,
M-am prins și eu cu gându-n microscop,
Securea îndoielii s-o îngrop
Și toată teama mea s-o las în pace…
Eram convins că sunt pe mâini perfecte,
M-am dus senin și brav la operat,
Și-a fost mai mult decât am calculat,
Din unghiuri delicate și corecte.
…Un doctor face totul ca la carte,
Îmi spune cam ce face, eu răspund,
În liniște și-ncredere m-afund
Și gândul meu se duce mai departe…
Cristalul vechi se sparge și dispare
Și se extrage cât ai zice „ochi” –,
O, Doamne, să nu-mi fie de deochi! –,
Iar altul îi ia locul ca o floare.
Cristalul natural s-a dus în zare
Și-n locul lui mi-au pus multifocal,
M-am bucurat de noul meu cristal
Și am sperat că noru-mi va fi soare.
…Dar noaptea m-a izbit un cer de stele
În ochiul operat, sub pansament,
Spectacol colosal, ca-n Parlament,
Când sar scântei din războiri tembele.
Eram ca-ntr-un adânc țâșnit afară,
De fapt, tot ce vedeam era coșmar,
Într-n nesomn cu ochiul nins cu jar,
Și-n zori, speram ca totul să dispară.
Am așteptat ca ziua să revină,
Să scap de vis, de stele, de fiori,
Să ies din ploaia plină de culori,
Să văd din nou în ochiul meu lumină…
Când s-a ivit un colț de dimineață,
Un rezident m-a ascultat atent,
M-a dezlegat încet de pansament…
Dar ochiul drept vedea… o simplă ceață…
El n-a crezut că tot ce-i spun se poate…
Ar trebui să văd ca-n ideal,
RoStaru-acesta-i foarte special…
Și-i spun din nou ce s-a-ntâmplat azi-noapte…
Și m-a privit la microscop îndată,
Mi-a spus că totul pare minunat,
Cristalu-i foarte bine așezat,
Iar ochiul meu ar trebui să vadă…
Dar, totuși, pe retina mea bătrână,
E parc-un punct, dacă privești atent,
Și-ar trebui, desigur, tratament,
Pe care mi-l vor pune la-ndemână…
Și m-am întors să mă repun în zgardă,
Pe patul meu cu stele de planton,
Să mai aștept o vreme în salon,
Ca doctorul cel mare să mă vadă.
Și m-a chemat cam pe la ora zece,
Dar s-a oprit tăcut și-înmărmurit,
Când punctul pe retină-mi l-a zărit,
Și m-a privit cu ochi uimit și rece…
…Aveam un cheag de sânge pe retină,
Ajuns acolo cine știe cum,
Ca o scânteie pe un nor de fum,
Ca norul pe un cer de zi senină…
Există, spune el, o procedură,
De reușită-n termen ideal,
De șase ore într-un timp real…
De-am fi avut o astfel de cultură…
Dar nimeni n-a știut ce-o să se-ntâmple,
Sunt cazuri rare, n-ai vreun monitor,
Și nici nu poți să fii clarvăzător
Să știi cum urcă sângele spre tâmple…
…Dar s-a trecut rapid la procedură,
La zece ore, poate și mai mult,
Și gându-mi bate-n tâmple să-l ascult,
Într-un poem cu palme peste gură…
Un standard agresiv, pansări, transfuzii,
Injecții dureroase, -ncurajări,
Și-un gând ce nu ajunge nicăieri
Decât în labirinturi și confuzii…
Mă tem de cer, de vise, de coșmare,
De trupul meu ce-a fost cândva de fier,
De tot ce știu, de tot ce nu mai sper,
Dar mai ales de stele căzătoare…
…Voi fi și eu ce-am fost de când mă știu,
Cuvânt prea-plin de ce-o mai fi cuvânt,
Dar sunt prea gol de-un suflet plin de vânt
Și nu mai pot să fiu ce-aș vrea să fiu.
Nu-i vina nimănui, așa se speră,
În fiecare om e-un infinit,
Un spațiu plin, un gol nemărginit.
Un ochi pe rug, un altu-n stratosferă…
…Simt mâna-i delicată, ochiu-mi plânge,
Un doctor e un înger pe pământ,
E-o muzică ce trece în cuvânt
Ca un balsam în sufletul din sânge…
Aș vrea să cred că pot să fiu ce-am fost,
Un gând frumos, un om, un alpinist,
Un ochi deschis, un dor, un altruist,
Un fost soldat aflat și azi la post.
Mai cred și-acum în soare și-n lumină,
Iar pata-mi de pe ochi s-a micșorat,
Ca norii ninși cu soare peste sat.
Când trece dimineața-n zi senină…
Mă rog la timp, la umbre, la retină,
Cu ochiul stâng îl strâng la piept pe-l drept,
Căci unu-i bun, iar altu-i înțelept
Și sper să fie iar, în ei, lumină...
Pe-un ochi de-al meu s-a cuibărit o pată,
Da-n miezul ei, se cresc, pe rând, lumini,
Cum crește seva vieții-n rădăcini
Și dragostea-ntr-o inimă curată.
Alerg pe gând, mă cațăr pe cuvinte,
Sunt totuși mulțumit că pot vedea,
În ochiu-mi trist s-a-nseninat o stea
Și drumu-mi cheamă pașii înainte…
E mult ce sper, dar cred că s-ar putea
Să fie iarăși soare-n viața mea…
Gheorghe Văduva,
București, 18 august 2014
49. O clipă de nimic din Univers
M-alung adesea undeva-ntr-un crâng
Și-mi las orașul stins, cu ochii-n soare,
M-ascund de el prin frunze, la răcoare,
Când munții ard şi pietrele se frâng.
E toamnă-n crâng şi vară-n asfințit,
Aș vrea să urc spre zori cu Carul Mare,
Să duc spre cer, prin stele căzătoare,
Un vis în noaptea gândului gândit…
Nu am nici sens, nici margine, nici drum…
O altă lume trece azi în lume,
O lume ce se cheamă anti-lume,
Iar tot ce-a fost e astăzi foc și scrum…
E-o lume care arde tot pe rug,
Ce vrea să fie nu doar paralelă,
Ci unică, stăpână și rebelă,
Cu oameni care neagă și distrug…
Coralii ard, meduzele foșnesc,
Când morsele le caută sub valuri,
Se sting pe rug idei și idealuri,
Iar norii peste viață se-mbulzesc.
Și fug de ei, la umbră să m-ascund,
Căci după ploaie-adesea vine soare,
Lumină orbitoare și dogoare,
Și-n alte hăuri sumbre mă scufund…
În crâng, copacii lumii stau pe gând,
La poala lor nici iarba nu mai crește,
Iar frunza ce-i căzută putrezește,
În așteptarea alteia la rând.
Dar eu nu sunt copac, nici frunza lor,
Ci doar un gând ce-și caută o zare,
Departe de o lume muritoare…
Și-n umbra lor mă simt nemuritor…
Iar de-am să mor, voi fi precum un vers
Rescris pe-un ideal de clorofilă,
Precum un gând ce-a scrijelit pe-o filă
O clipă de nimic din Univers.
Gheorghe Văduva,
București, 29 iulie 2014
48. Ancorare
În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieții către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viața-n gânduri se împarte
Și lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea „a privi”,
Tăcând.
În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple și de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit și gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Și cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spațiul se curbează în nămol
Și cerul se coboară pe pământ,
În gol.
În fiecare timp este-un alt drum
Prin spațiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvășește norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Și gândul se rodește prin cuvânt,
Ca focul care-și murmură tăciunii
Prin vatra care-și trece-n stâlpi de fum
Tăciunii…
În fiecare om există-un ceas
De lume spațiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăiește-un ton
Pe-o strună cu fiori și labirinturi,
Un mit ce-și duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om…
În fiecare viu trăiește-un mort,
Căci morții lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Și frunzele pădurii cenușii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.
Și suntem toți, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare și plecare…
Gheorghe Văduva,
București, 26 iunie 2014
47. En toute chose
En toute chose, il faut considérer le début,
Parce qu’il y a toujours un début
En toute chose et pour toutes les choses,
Qui se réveillent
Comme un surgie,
Comme un chuchotement
Ou comme un cri.
En toute chose, il faut considérer la route,
Parce qu’il y a la mémoire
El l’histoire
Des toutes les choses…
En toute chose, il faut considérer le mot,
Parce que toute chose a un nome
Qui la mène dans le monde des mots,
Là ou toute chose reste
Comme un nome,
Comme une empreinte.
En toute chose, il faut considère la fin,
Parce que les choses ne sont pas immortelles,
Ou parce que les choses s’enchaînent
S’en finissant par commencer,
Comme les mailles
Comme les mots,
Comme les hommes.
En toute chose, il faut considère la fin de la fin
La fin des choses,
La fin des mots,
La fin des hommes,
Parce qu’il y a toujours une nouveau pansée,
Un nouveau début,
Un nouveau surgi,
Un nouveau cri
D’une autre chose.
Gheorghe Văduva,
Bucureşti, 31 mai 2014
46. Exist
Aseară m-am eliberat din gravitație,
Evadând pe-o idee de nor…
Poți să faci asta, uneori,
Odată pe veac,
Dacă nimerești clipa…
Și, pentru a mă întoarce
De unde voi fi fost plecat cândva,
A trebuit să trec pe frecvența luminii,
De ziua Cerului,
Care tocmai încerca să apună…
Dar, înainte de a mă întoarce acolo,
În peștera luminii strămoșilor,
Am mai rămas două clipe pe pământ,
Să-mi iau la revedere de la umbre,
Încercând să refiu ce n-am mai fost…
Am reușit doar să mă ascund de zi,
Fiind exact ca ea:
lumină…
Dar, noaptea, am devenit ceea ce nu eram,
Un negativ în alb,
La care oamenii se uitau cu spaimă…
De aceea, mâine,
Când soarele mă va ascunde în lumina lui,
Voi deveni iarăși invizibil…
Am să mă-ntorc în peștera luminii strămoșilor mei…
Știu că n-am să-i mai găsesc,
Pentru că, între timp, au devenit umbre,
Dar eu exist…
Gheorghe Văduva,
București, 29 mai 2014
45. O traistă cu povești…
Și libertatea vorbei și vorba libertății
Sunt toate-înmărmurite la porțile cetății…
Cetatea nu le vrea, iar poarta nu le spune
De ce o piază-i rea, iar altele sunt bune ?!
De ce se trece vremea, când vremea nu se trece?
De ce e cald afară și-n în casă-i vreme rece?
De ce sunt nori pe soare și noaptea nu sunt sori?
De ce, la noi adesea înseamnă uneori?
De ce măgaru-i domn și domnul e măgar ?!
De ce un cui nu-i roată și roata nu ecar ?!
De ce un bou nu-i om, dar omul este bou ?!
De ce găina-i mare, dar face doar un ou ?!…
De ce fumează unii și alții nu scot fum?!
De ce e drum de piatră și pietrele nu-s drum?!
De ce e soare ziua, dar noaptea nu e soare?!
De unde vine apa ce iese prin izvoare?!
De ce se-ntreabă lumea de lumea mai e lume?!
De ce răsare luna, când soarele apune?!
De ce, la noi acasă, străinul poruncește?!
De ce bogatul are, iar cel sărac trudește?!
Răspunsuri sunt cât veacul și toate-au un răspuns,
Strigat în văzul lumii sau și mai bine-ascuns…;
Nu-i bine să se știe ce nu e de știut,
E bine ca tot omul să fie surd și mut.
Să creadă că nu știe, că n-are nici un drept,
C-a se ruga la Domnul e cel mai înțelept…,
Că-i greu să fie liber în miezul de pădure,
Când n-are nici busolă, nici hartă, nici secure…
E greu să știi de toate când nu știi cine-ți ești
Ai însă la-ndemână o traistă cu povești…
Gheorghe Văduva,
București, 18n mai 2014
44. Acelor inși care în nopți nu dorm
Acelor inși care în nopți nu dorm,
Le spun că ziua n-are nici un drept
Și nici mandat de unic înțelept,
În spațiu, timpu-i amplu și diform.
De vor să nu m-asculte, n-au decât,
De vor să doarmă ziua,-i treaba lor,
Eu spun ce cred, ei fac ce cred că vor,
Iubesc ce-i rău, adoră ce-i urât.
Ei văd ce văd, eu văd ce pot vedea,
În fiecare om e-un văz: al lui,
Și nu îi place, poate, nimănui
Să fie orb sub soare-n viața sa.
Sunt ochi de zi și ochi ascunși de nopți,
Sunt ochi deschiși și ochi ce-nchiși trăiesc,
Sunt ochi ce văd și ochi ce-n ochi privesc,
Sunt ochi comuni și ochi distinși și docți…
Sunt ochi ai fiecărui om normal,
Ce văd culori, și frunze și priviri,
Ce cresc în vise, lacrimi și iubiri
Și vor să creadă-n văzul ideal…
Acelor inși care în nopți n-au somn,
De griji, de teama vieții și de lumi,
N-am să le spun că oamenii sunt buni,
Nici că pungașul este astăzi domn.
Am să le spun că și eu sunt la fel,
Nu dorm în nopți, iar ziua mă-ngrozesc,
De farsa-n care astăzi viețuiesc,
De timpul care trece cum vrea el.
N-am nopți pe gând, ci doar un cer cu nori,
Îmi cade-n cap, cu grindini și zăpezi,
Un alb de floare ninsă prin livezi,
Dar floarea nopții se închide-n zori.
Gheorghe Văduva,
București, 13 mai 2014
43. Ziua ca noaptea…
Sunt zile ce-aspiră la nopțile lor,
Şi nopți care poartă ce zilele vor,
Oamenii, noaptea, la ziuă visează,
Ziua de mâine în vise-înnoptează.
Gândul de noapte se trece în vis,
Visul e gândul de noapte descris,
Aleargă prin clipe, se pierde-n durată,
Ajunge la ziuă ca vorba-înnoptată.
Şi vorba de-acolo, din neguri de gând,
Se-întoarce, ca apa, din nou, pe pământ,
Se trece în rouă, se spală cu soare,
Se-agită ca fluviul când dă de vâltoare
Şi pleacă în lume în stropi ce rămân,
O mie sunt slugă, doar unu-i stăpân,
Pisicile, noaptea, sunt toate doar negre
Iar negru-i esența din neguri integre…
Depun mărturie la curtea cu juri,
Pietroiul ce tace atunci când l-înjuri,
Şi hoțul ce țipă când altul îl fură,
Şi vorba-înțeleaptă ce rabdă şi-îndură.
Instanţa așteaptă o vorbă de sus,
Un semn de la Domnul, un soare apus...
Ar vrea să condamne la ziuă o noapte,
Dar noaptea-i ca ziua cu dinții de lapte…
Când ziua-i ca noaptea şi noaptea e zi,
Se lasă-înserarea pe verbul a fi.
Gheorghe Văduva,
București, 17 aprilie 2014
42. Când te privesc…
În fiecare zi, când te privesc,
Culeg fiori de pe-un parfum de viață,
Fuior de gând pe-un vis din dimineață,
Când primii ochi de soare se ivesc.
Te văd cum vezi ce eu nu pot vedea:
Tăceri adânci, torente seci pe munte,
Adânc frumos ca umbra de pe frunte,
Din clocotul ce arde-n calea mea.
Erup vulcani, se fierb izvoare reci,
Alerg pe zori, cobor tăcut pe dealuri,
Mă zbat ca apa mării între valuri,
S-ajung să trec pe unde tu mai treci.
Mi-e dor de dor, mi-e dor să te ador.
Te-aștept să ieși, mă uit la ușa ta,
E mult prea mult din tine-n viața mea
Și-i plin de soare-n fiecare nor.
În fiecare zi, când te privesc,
Adun parfum de tine-n viața mea,
Doar tu ești tot ce azi mai pot vedea,
Când ochii mei în ochii tăi privesc.
Gheorghe Văduva,
București, 01 mai 2014
41. Joc fără de sumă
Se joacă soarta lumii pe-o dungă de ulucă,
Sau pe torente repezi ce curg prea mult în sus,
Când Estul bate palma cu-același vechi Apus
Și toată lumea crede în șansa ei uitucă.
Dar vremea-împăciuirii de umbra ei se teme,
În lumea asta mare sunt lumi de interese,
Din care cel ce intră nu poate să mai iese,
Iar gândul bun la toate se stinge prea devreme.
Se iau în coarne zmeii, se bate tare-n scuturi,
Se dă un nou spectacol și lumea-i iar uimită,
Ce-a fost bătut în cuie-i doar tablă ruginită,
Iar marii boși ai lumii se iau din nou la șuturi.
Își zângănesc atomii, se bat în molecule,
Din țări create-n grabă, mai iau câte o halcă,
Și-n spațiul de ruptură ce alte spații-încalcă,
Își fac un arc voltaic ce-orbește minți credule.
E-un joc cu sumă nulă, sau alt război de gheață!?
S-or fi-înțeles ca frații, negociindu-și mama,
Și nimeni, niciodată, nu poate să-și dea seama
De fața lor ascunsă, de planul lor de piață…
…Tu faci ce poți la tine, eu fac ce vreau la mine,
Dar, vezi, să nu-întinzi coarda, că poți s-o dai în bară,
Să batem iarăși palma, n-o facem prima oară,
Dar regula de aur e „cine contra cine”…
Dar astea-s vorbe goale; atunci când cad pilonii,
Se strică șandramaua și totul se dărâmă,
Castele și palate devin din nou țărână
Și mor pe jar tăciunii, în flăcări iluzorii.
Dar, poate că pilonii mai joacă iar berbunca,
Își cară pumni de vorbe, de fapt, se țin de mână,
Iar gloata-înspăimântată îi crede piază bună
Și le acceptă jocul, că asta-i, azi, porunca.
Dar s-ar putea și altfel, ca greii să se certe,
Să-și umfle iarăși mușchii și chiar se se-încolțească,
Să-și care pumni cu biții și-n sfori să se-îngrădească,
Să treacă Rubiconul pe-un pod de voci incerte.
Gheorghe Văduva,
27 martie 2014
40. Sens ireal
Nu știu nimic din ce-aș putea să știu,
Nu vreau nimic din ce-aș putea să vreau,
Nu iau nimic din ce-aș putea să dau,
Nu dau nimic din ce-aș putea să iau,
Nu-mi sunt nimic din ce-aș putea să-mi fiu.
Nu sunt nici cel care am fost cândva,
Și nici nu vreau să știu c-am fost un rol,
Un plin prea plin, un gol prea gol de gol,
Un zori de zi, o ploaie cu nămol,
Adverb pierdut, prin verbe, undeva.
Nu știu de pot să fiu ce-aș vrea să-mi fiu,
Nici de e cert tot ce mai cred că-i cert,
Nu vreau să cred că certu-i doar incert,
Un timp ce poartă-n spațiul său deșert
Un plin pierdut într-un prea-plin pustiu.
Sunt ce nu sunt și nu pot fi ce-aș vrea,
Nici ce n-aș vrea să văd că n-am văzut
În spațiul curb în care m-am născut,
C-un grad în plus de dor pe-un azimut,
Pe care-am mers o viață-n viața mea.
…Un spațiul curb, un câmp suit pe-un deal,
Pustiu de lumi pierdute-ntr-un ocean,
Un val ce se curbează la liman,
Sau poate doar un paradox uman
Ce-aduce-n clipă sensul ireal.
Gheorghe Văduva,
București, 01 mai 2014
39. Reflecție hipnagogică
Știu c-am s-adorm cândva în gându-mi despre somn
Și-n somn, am să visez că mă gândesc la gând,
Ca omul care-adoarme singur pe-un cuvânt
De om sărac ce se trezește-n vise domn…
În gând, orice, oricum, oricând, este permis,
Iar somnul n-are chei pentru a-nchide-un gând,
Nici vreun plaivaz să scrie-n noapte vreun cuvânt,
Și-apoi să-l pună-n somn ca embargo pe vis.
Dar somnul nu prea ține-n viață loc de creier,
Nici creierul nu-și pune-n noapte somnu-n cui,
Ci stă prin vis de pază-acolo unde-l pui,
Să-asculte-n taina lunii cântecul de greier.
Și greierul, în noapte, le cântă numai lor,
Acelor inși din noi care în somn nu dorm,
Ci stau s-asculte glasul trist și uniform
Al celor care-n visul lor au tot ce vor.
Un cui pe post de stâlp suit până la cer,
Un cer ce se coboară singur pe pământ,
Un om care mai crede astăzi în cuvânt
Și-atâtea stele care-n zori de zi nu pier.
Gheorghe Văduva,
București, 01 mai 2014
38. O floare
O floare cu parfum în doi
E tot ce poate fi o floare
Din noi, din toţi, din fiecare,
Dar mai ales din amândoi.
O floare cu parfum de om
Înseamnă că mai crește-o floare,
Ce-n lumea omului răsare
Ca mugurii pe-un ram de pom.
O floare cu parfum de vis
E steaua mea necăzătoare,
Ce strălucește-n depărtare,
Când poarta soarelui s-a-nchis.
Gheorghe Văduva,
București 01 mai 2014
37. Viori…
E-o vorbă veche pe pământ:
Să dai cu oiștea într-un gard;
Iar când n-ai gard, nici bulevard,
Să dai cu oiștea în… cuvânt…
Când n-ai izvor, ești frunză-n vânt,
Plutești ca gândul rătăcit
Între sfârșit și nesfârșit,
Între iluzii și cuvânt.
Nu poți să faci la car proțap,
Când n-ai topor, nici ferestrău,
Nu poți fi brad, când ești dudău,
Nici înțelept, când nu ai cap.
Să care Polul Nord sub duș,
Nu-i place unui sloi cu cap
Și nici viorilor, când tac,
Că n-au sacâz pentru arcuș…
Dar eu mai cred în ce-am crezut,
Când adormeam printre viori,
Și mă trezeam apus în zori,
Cu-același vis de zbor căzut…
Aș vrea să plec din nou la drum,
Să caut iar ce-am căutat:
Un strop din anii ce-au zburat
Ca o secundă de parfum.
Dar, de-ai plecat, ești bun plecat,
Acolo unde vrei să poți
Să scapi de farsori și de hoți,
Dar să rămâi cu ce-ai furat…
De fapt, rămâi cu ce-ai rămas,
Ce ți-ai furat nu ți-e de-ajuns,
Nu-i nici prea lesne de ascuns,
Ci doar o altă notă-n glas…
C-așa sunt eu, un chip de lut,
Am tot ce n-am și n-am ce am,
Un vis, o umbră și-un balsam
Și toată lista cu ce-am vrut,
Cu ce-am făcut, cu ce-am ratat,
Cu ce-am dorit, cu ce-am ascuns,
Cu ce-am cules, cu ce-am pătruns,
Cu ce-am pierdut, cu ce-am uitat.
Am, azi, nevoie de-un nou jug,
De-un car cu osii și-un proțap,
De-un pâlc de umbre fără cap,
Și de mult jar să-l pun pe rug…
De nu-i de-ajuns, aș vrea să pot,
Să fiu din nou în locul meu,
Să fac ce-aș face iarăși eu,
Când în nimic se află tot,
S-ascult de glasul celor muți,
S-adun, în iarnă, flori de soc,
Să-mi pun pe lună-un cozoroc,
Din ce-am greșit, să-mi fac virtuți…,
Din soare-un jar de rug polar,
Din noaptea grea un miez de zi,
Din ce n-am fot, ce mi-aș dori,
Din infinit un calendar…,
Din seri, amurg pe dimineți,
Din viața mea, cămin de morți,
Din ochii mei fântâni la porți,
Din moartea mea, izvor de vieți…
Aș vrea s-ajung cioban la nori,
Pe cerul meu să-mi cresc pășuni,
Să vând ploițe la străbuni
Și din zăpezi să-mi fac viori…
Dar mi se-întâmplă uneori,
Când gardu-i vocea din zăpezi
Și albi sunt pomii prin livezi,
Să dau cu oiștea în viori…
Gheorghe Văduva,
București, 02 aprilie 2014
36. Rug
Nu vreau să mă mai iau după cai verzi
Și nici pereții să-i vopsesc în roz,
Să simt în nări mirosul flasc de boz,
Când vara taie frunza prin livezi.
Se-îmbătrânește-n soare vorba-n crâng
Ideea-i pusă-n lanțuri la păstrat,
Pârâul din cuvinte a secat,
Iar frazele, de dor, foșnesc și plâng…
…Se trece vremea-n timpul prăfuit,
Poemu-i searbăd, ca un fân uscat,
Și latră câinii-n dungă, la palat,
La versul printre versuri ruginit…
Mă las în voia unui zbor tembel
Și bat din aripi să nu cad pe gând,
De urcă-n noapte miezul de pământ,
Am să cobor și eu, în zori, cu el.
Și n-am să știu ce-aș vrea să nu mai știu…
E vid sub nori și moare timpu-n noi,
Sintagmele îngheață-n mușuroi,
Și gândul bate toba a pustiu.
De-atât zăpor de foc, mă las să curg
Spre rugul ce răsare din amurg.
Gheorghe Văduva,
București, 22 martie 2014
35. Nori
Nu vrem să fie nori, dar norii-înseamnă ploaie,
Port-ape, sus, pe cer, căci ceru-i rai cu apă,
Din care viața lumii-n zori de zi se-adapă
Ca verdele din frunze, ca vinul din butoaie.
Cu cât sunt mai urâți, cu-atât sunt mai dați dracul,
Se fulgeră-între ei, se bat, smintiți, pe cer,
Cu săbii-îmbârligate, cu ancore de ger,
Sunt negrii-n cerul gurii, c-atât îi duce capul.
Sunt nori de vreme rea și nori pe vreme bună,
Sunt nori de uragane și nori goliți de ploi,
Sunt nori purtați de viață și nori pătrunși în noi,
Cuminți, când sunt de gardă, și răi, când țes furtună.
Trăim mereu sub nori, căci norii ne dau viață,
Din ei coboară apa ce iese din pământ,
Dar norii cei mai grei sunt norii de pe gând,
Când gândul, nins de vorbe, devine sloi de gheață.
Gheorghe Văduva,
București, 22 martie 2014
34. Universul n-are margini…
Am cules nemărginirea și-am făcut din ea o floare,
Încă-o stea pe cerul vieții, o scânteie-n infinit,
Cum sunt stelele în lume: se aprind, la asfințit,
Și se sting în zori de ziuă, ca un fulg privit de soare.
În mirabila lumină, crește-un strop de-întunecare,
Cerul n-are loc de casă, case sunt doar pe Pământ,
Vorba ce la cer se-nalță se curbează în Cuvânt,
Universul n-are case, ci doar porți nelineare.
Se deschid în toiul vremii și se-închid, când vremea trece,
Hăuri cu parfum de stele, stele ce coboară-n hău,
Gândul plin de plinătate se întoarce-n golul său,
Polul Nord o ia la goană, soarele-l privește rece.
Umblă fluturii prin haos, vântu-n vânt se-adăpostește,
Bat din aripi când e soare, când e noapte, cad din zbor,
Caută orbiți lumina și-n lumina nopții mor,
Cum mor mugurii pe ramuri, când lumina-i părăsește.
Universul joacă tare, toți atomii-s în alertă,
Bat ca tâmpii în celule, simpli luptători de rând,
Câte unul evadează, neuron golit de gând,
Și se-întoarce fără viață în lumina sa inertă.
N-am idee ce se-întâmplă, nici virtuți, nici paradigme,
Toți se vor ce nu se poate și nu pot ce cred că vor,
Cel ce poate-i doar o farsă, ideal pe-un gând de nor,
Ce acoperă lumina și se-întunecă-n enigme.
Universul scrie versuri, ca un rege melancolic,
Toată lumea-i astăzi plină, straturi-straturi, de idei,
Existență-n foi de ceapă, densă doar în centrul ei,
De la durul miez fierbinte la un aer cosmogonic.
Oamenii se iau la harță pe soluții complicate,
Unii-și schimbă doar frecvența, ca să fie ce nu sunt,
Și apar, în văzul lumii, feți frumoși sau mori de vânt,
Alții bat în piuă apa s-o transforme-n demnitate.
Mărginirea-i doar o stare cu valori predefinite,
Omul n-are-un loc în soare, soarele nu este pom,
Pomii lumii-s plini de fructe, însă fructele nu-s om,
Universul n-are margini, nici idei nemărginite.
Gheorghe Văduva,
București, 10 martie 2014
33. Tu să-mi răsari, în zori, Cuvântul…
Rămâi așa cum ești acum,
Un infinit crescut pe-o floare
Și-o floare scrisă pe-o ninsoare
Din ierni ce nu mai ning nicicum.
În gânduri nu mai sunt minuni,
Pe munți cresc umbre de zăpezi,
Îi alb pe creste și-n livezi,
Se stinge focul prin tăciuni.
Cad ploi de gheață pe pământ,
Se schimbă tot, și toate dor,
Îngheață apa la izvor
Și frunza tremură-n cuvânt…
Dar tu rămâi aşa mereu,
O clipă fără de durată
Dintr-o poveste-adevărată,
Pe-un nesfârșit din gândul meu.
O floare fără ierni și veri,
Pe-acel cuvânt atunci nespus,
Pe acel nor ce-n nori s-a dus,
Precum cuvintele-n tăceri.
Și chiar de se va duce gândul,
Cum se duc toate când se duc,
Și eu voi fi un dor uituc,
Tu să-mi răsari în zori Cuvântul.
Gheorghe Văduva,
11 martie 2014
32. Un alt eu al meu…
Azi noapte, din senin, a luat cuvântul
Mi-a spus că el, de fapt, înseamnă eu,
Că face parte-acum din eul meu
La fel ca mâinile, ca ochii și ca gândul.
L-am ascultat și-am înțeles că insul,
Se crede eu, când nu e decât el,
Computer când cuminte, când rebel,
Ce ține tot tezaurul într-însul…
Un fel de creier fără căpățână,
Reconectat la cer și la pământ,
Ce-adună-n taste frunzele din vânt
Și muntele-l preface în țărână.
Un singur click și toată lumea trece
Pe un ecran de cinșpe inci jumate,
Cu trenuri, cu vapoare și palate,
Cu nori, cu ploi, cu vânt, cu vreme rece.
El știe tot și-ți spune ce te doare,
Când vrei să scrii sau să vorbești în gol,
Să te loghezi sau să te plimbi pe hol,
Și-n miez de noapte să privești la soare.
Un terminal de cyber, cu de toate,
Sisteme și programe antivirus,
Și-un brav design al unui nou papirus
Prin care poți să poți ce nu se poate.
Prieten, body guard și secretară,
Portar, castel și ladă de gunoi,
Ecran, memoar, cățel și măturoi,
Fișet, carnet, stilou și călimară…
E-un camarad cuminte și… inert,
Dar și un creier plin de-înțelepciuni,
Un făcător de web-uri și minuni,
O oază info într-un plin deșert…
În înțeleg perfect, îl știu de-o vreme,
În eul meu el este-un alter eu,
Un eu ce cară-n toate gândul meu,
Prin ierni, prin veri, prin vânturi, prin dileme.
Gheorghe Văduva,
București, 10 martie 2014
31. Deșert lângă un izvor…
Când viața mă sugrumă, eu încă viețuiesc,
Când moartea-mi dă târcoale, eu încă mai trăiesc,
Când cerul nu mă vede, eu încă-l mai privesc,
Când ura mă strivește, eu încă mai iubesc…
Când soarta mă lovește, n-o pot lovi și eu,
Când șansa m-ocolește, mă-înjug din nou la greu,
Când am trudit degeaba, am dat ce-a fost al meu,
Când am să ies din ploaie, voi fi doar curcubeu.
Când am s-ajung la capăt, o iau de la-început,
Când am să cad pe gânduri, voi fi un gând tăcut,
Când voi afla ce-i gândul, voi ști de ce-am căzut,
Când altul o să-mi vină, voi ști ce n-am știut.
Când poate-mi va fi bine, voi fi un bun străbun…,
Când am s-ajung în zdrențe, voi fi ce-mi sunt acum,
Când voi aprinde focul, mă voi zidi din fum,
Când mă va arde viața, voi fi tăciuni și scrum.
Când îmi va trece vremea, mă voi sui pe-un nor,
Când voi privi la stele, voi ști c-am să cobor,
Când voi sosi din ceruri, am fost un meteor
Ajuns la mine-acasă, deșert lângă-un izvor...
Gheorghe Văduva,
București, 07 martie 2014
30. Primăvara florii noastre
După-o iarnă c-o ninsoare ce-n nămeți se troienește,
Și c-un ger de crapă piatra împietrită-n dor de munte,
Îți dispare, scumpă Doamnă, cuta albă de pe frunte
Și creezi, cu ochi de soare, un ghiocel ce înflorește.
E surâsul tău de aur care-n ochi de zori privește
Iarba, munții și ideea de-a fi-n toate chip de floare,
Uneori, cu ochii-n lacrimi, alteori, surâzătoare,
Însă tot ce crește-n lume din lumina ta trăiește.
Cum să nu te-admir, Lumină, când eu sunt făcut din tine?!
Port în geana mea privirea-ți care-înseamnă viețuire,
Inimă ce-n slove-mi bate pulsul tău de înflorire,
Prețuire, eleganță, chip frumos, clipiri sublime.
N-am măsură pentru tine, ești prea sus și prea frumoasă,
Nici cuvinte pe măsură, tu ești mult mai mult ca gândul,
Ești ce-și are omu-n viață, ești tăcerea și cuvântul
Care fac din toate-acestea o familie și-o casă.
Îmi doresc ca-n noi Femeia tot mereu să-înmugurească,
Te privesc ca pe-o Minune, te respect ca pe-o Idee,
Un bărbat e-n viața asta un suport pentru-o femeie,
Un pământ cu ochi de soare-n care ea să înflorească.
Viața ta e-n viața lumii un pridvor pe-o veșnicie,
Chip senin pe-un cer albastru, verb cu vervă într-o frază,
Diamant și clorofilă pentru frunzele din oază,
Și reper în necuprinsuri, lan de maci într-o câmpie.
Toată viața, eu, Bărbatul, mă gândesc frumos la tine,
Nu există nicio clipă-n care eu să-mi tulbur gândul,
Ești ideea mea de viață, orizontul și cuvântul,
Clipa ta cea mai frumoasă care bate-n piept la mine.
Primăvara florii noastre este floarea de acasă,
De pe câmpul plin de soare, din ponoare liniștite,
Din tot locul unde viața-și are rosturi rostuite,
Și-n lumina mea din suflet, tu ești floarea mea aleasă.
Gheorghe Văduva,
București, 27 februarie 2014
29. Treaba ce de treabă-întreabă...
Când n-ai treabă-întrebi de treabă, când ai treabă faci ce-ai treabă,
Unul doar se află-n treabă, cel cu treabă se spetește,
Treaba-i treabă când e treabă, altfel, altfel se numește:
Vâsc ce-acoperă copacul, treabă ce de treabă-întreabă.
Dar, când ai prea multă treabă, nu mai știi ce se mai poate,
Faci din noapte zi de muncă și din ziuă schimb de noapte,
Nu mai are timpul margini și nici plopul mere coapte,
Unii nu mai pot de bine, alții se târăsc pe coate.
Coate goale, coate pline, mâini muncite, mâini fardate,
Ochi striviți de osteneală, ochi cu gene mâzgălite,
Creiere încenușate în sinapse ponosite,
Flori târâte prin noroaie și closete parfumate…
Ăsta-i târgul din cetate, când cetatea-n lume tace,
Vocea nopții-i doar o pată dintr-o stea strălucitoare,
Toate treburile lumii sunt ca apa din izvoare:
Foarte limpezi la-începuturi, foarte tulburi în băltoace.
Unii doar se află-n treabă, dar de treabă nu le pasă,
Alții caută-n gunoaie și trăiesc de azi pe mâine,
Cei mai mulți robesc la alții, pentru-un colț sărac de pâine,
Și adorm pe colțul mesei, când ajung, târziu, acasă.
Treaba lumii e ca vorba care spune c-are treabă,
Sau ca arta lui Socrate, ca să afle și să vadă…
Sunt și treburi ce nu-întreabă, tac ca salcia-n livadă,
Treaba-i treabă când e treabă, nu când doar de treabă-întreabă
Gheorghe Văduva,
București, 20 februarie 2014
28. Vremi…
S-au dus lăstunii vorbei pe undeva să moară,
N-au cuiburi pe sub streșini, nici streșini pentru cuiburi;
Bat clopote de aur în baruri și în cluburi
Și trece Rubiconul un vânt pustiu de-afară…
Sunt voci ce-și umplu graiul cu vidul lor din minte
Și toți scaieții vorbei își fac din verb palate,
Degeaba vântul sacru în templul lor mai bate,
Că orice secătură ucide, azi, morminte.
E vremea unor vremi ce nu mai vor să treacă,
Nu ardem toți ca unul, dar oamenii sunt frunze,
Foșnesc, când bate vântul, sau fac mărunt din buze,
Când seva-i suculentă, iar casa lor săracă.
Trăim în vremi de umbre, cu gânduri răstignite,
Iar președinții țării au drept sufix pe „escu”,
Și toți nerozii gliei se cred, azi, Eminescu,
Și hămăie la viață cuvinte ruginite.
Pe scala de valori trec pumnul și tupeul,
Savanții-s slugi la șmecheri, iar fufele-s savante,
Dovleci cu nimb de iască, cartofi cu briliante
Și creiere spălate ce lustruiesc bombeul…
Nu poți să storci din ele nici ciori, nici ecuații,
Sunt creiere tembele, ca monștrii-n rațiune,
Un gol imens în țeste, șoșoni de-nelepciune,
Ce-aduc în casa sorții sluțirea unei nații.
Orăcăie pe posturi, sunt gata să-l sfâșie
Pe cel ce îndrăznește să-întrebe ce se-întâmplă,
Cuvintele cu pinteni îi pun pistolu-n tâmplă
Și Marele Dezastru zâmbește cu trufie…
…A fost o catastrofă și au murit, cu viață,
Doi oameni de valoare, doi pași pe-un drum de bine,
Dar țanțoșii Puterii se bat fără rușine,
În văzul națiunii, cu pumnii lor de gheață.
Nu sunt prea multe pierderi, cinci mai trăiesc din șapte,
Se-întâmplă, spun tembelii, să cadă avioane…
Și ies senini la rampă, cu-aceleași vechi slogane,
Un pol de argumente cu miez de oale sparte,
Și-ți pare rău de veacul când mai credeai în carte,
În oameni și destine, în cinste, în valoare,
În vorba înțeleaptă, în locul tău sub soare,
Căci, astăzi, toate-acesta sunt doar cuvinte moarte…
Dar omul este om și vremea este vreme,
Oricât ar fi de rea, tot, pân-la urmă trece,
O apă, la izvor, e-întotdeauna rece,
Iar omul, de e-n viață, de viață nu se teme.
Ia farsorul de guler și dă cu el afară,
S-ajungă und-l-or duce lăuta lui de greier,
Mormanul de cuvinte și pata de pe creier
Și ochii lui de șmecher și de pungaș de țară.
E vremea când vampirii mai pot să sugă sânge,
Din trupul națiunii, robit la el acasă,
Ce suferă-n tăcere de rana ce-l apasă,
Dar a venit momentul să spunem toți: Ajunge!
Gheorghe Văduva,
București, 05 februarie 2014
27. Trecere…
Trec prin gândurile mele
Umbre și lumini pătate,
Ani și clipe eșuate,
Amăgiri și nopți rebele.
E prea mult de când sunt viață,
Prea puțin de când sunt noapte
Cu parfum de vremuri coapte
Și cu ger pe dimineață.
Zi senină, fără soare,
Munții cu-nzăpeziri cât zarea,
Alb geros ce-ngheață marea
Cer ce-ți tremură-n picioare…
Alb pe jos, cenușă-n ceruri,
Creste reci, ca o custură…
Car, cu sufletul la gură,
Un pietroi pe munți de geruri.
E o piatră din cuvinte,
Foarte grea și foarte cultă,
Lustruită-n vorba multă,
Ca un creier fără minte…
Las pietroiul la răscruce,
Vis în alb să fie pace,
Îmi fac pat din crengi sărace
Și mă duc unde m-o duce.
În iglu, c-o lumânare,
Fac lumină-n pragul sorții,
Și căldură-n albul nopții
Pentru clipa-mi de visare.
Dorm în sac ca bebelușul,
Pe un pat făcut din doruri,
Cred în piscuri și-n simboluri…
Mâine, voi relua urcușul.
…Am visat să duc pietroiul
Ce mă leagă de cuvinte,
Într-un pisc întreg minte,
Sus, pe Muntele Negoiul.
De s-o prăbuși la vale –
Piscu-i pisc, nu vrea povară –,
Am să-l car a doua oară
Pe-un alt pisc, pe-aceeași cale…
Dar s-o termina și jocul,
N-or mai fi pe munți pietroaie,
Nici spinări să se-încovoaie
Sub idei ce-și schimbă locul.
Gându-i mult prea gol de viață
Și-s idei tot mai puține,
Două pleacă, una vine,
Iar a patra-n vorbe-îngheață.
Dar când albul o să piară,
În poeme dezghețate,
Sus, pe creste-îndepărtate,
Va fi iar, prin iarnă, vară.
Gheorghe Văduva,
București, 03 februarie 2014
26. Fum și scrum
Prin noianul de cuvinte, trece verbul ca un zbor,
Pe cărările din jungle, urcă gândul spre izvor,
Pe-un talveg de vale seacă, cu iluzii de umbrit,
Urcă vorba vorbei goale, ca un soare ostenit.
N-am s-ajung la timp acasă, casa mea-i ca un ecou,
Cu ferestre din sintagme și c-o ușă în argou,
Care scârțâie ca naiba, când n-ai vreme s-o închizi
Și nici cheie potrivită, ca să poți s-o mai deschizi.
Stai la poartă ca o carte care-așteaptă s-o primești,
Să te uiți la ea cu jale, s-o arunci sau s-o citești,
Să o iei ca pe-o idee, ca mesaj, ca lucru sfânt,
Care-aduce-n nopți de verbe vocea vorbei din Cuvânt…
…Toate porțile-s închise, numai una s-a deschis,
Poarta nopților din verbe care duce-ntr-un abis…
Cade frunza pe poeme, ard luminile-n zadar,
Umblă oarbă prin cuvinte vorba veche din glosar…
Vreau din nou să scriu cuvinte pe-un papirus de tăceri –
Un Sisif croit din verbe –, lungu-i drum spre nicăieri,
Unde timpu-i o idee și ideea timp cu nori,
Unde vara ninge-n iarnă iarna nopților din flori.
Dar nu știu de se mai poate și nici de-am să cred că pot
Să iau taurul de coarne și să-i dau un pumn în bot,
Să mă iau cu ei la trântă și să fac din noapte zi,
Să repun în dreptul vorbei dreptul sacru de-a vorbi...
Ies cuvintele din pagini ca scânteile din foc,
Unele se iau la harță, altele se prind în joc,
Dar când focul nu mai arde și scânteile apun,
E tristețe-n lumea vorbei și-n cuvinte fum și scrum…
Gheorghe Văduva,
București, 15 ianuarie 2014
25. Aș vrea...
Aș vrea să fiu ce nu sunt de când sunt
Și sunt ce n-aș fi vrut să fiu vreodată:
O umbră fără vreme și durată,
Un nor mereu sub nor, un nor mărunt.
Aș vrea să știu ce-aș vrea să fiu acum,
Sau poate doar să cred în vreo dorință,
Efect de gol, necaz și neputință
Proiect pe-un stâlp dintr-un apus de fum.
Aș vrea să vreau să nu mai fiu ce-am fost,
Să las în pace clipa și durata,
S-aștept să se întoarcă iarăși roata
Și tot ce-n viață-o fi avut vreun rost…
Sunt om și cred în rosturi și-n izvor,
În gând, în dor, în vorbe, în tăcere
Și-n tot ce-i vis, proiect, sau mângâiere,
Ca zorii, dimineața, în pridvor.
Dar gândul meu, acum, e doar rănit,
Dureri ce-l dor, speranțe ce mai speră,
Credințe-n jar, în vid, în ionosferă
Și-n teama lui de-a trece-n nesfârșit.
Gândesc c-aș vrea să fiu din nou doar gând,
Abstract, concret, peren, de conjunctură,
Real și ideal, aceeași gură
Ce-și strigă of-ul ei etern, tăcând…
Tăcerea-i gol preaplin de-înțelepciuni,
Sau strigăt în deșert și-n lumea mare,
În sine, în neant, în voci stelare
Și-n fostul foc, ajuns, acum, tăciuni.
Gheorghe Văduva,
București, 15 decembrie 2013
24. Ei, cu verva lor…
Frustrați, mahmuri, cu ochi bătuți în cuie,
Pun peste tot ștampile și stigmate,
Și bat cu vorba clopotu-n cetate,
Să afle toți ce-ar vrea doar ei să-și fie.
Ei văd ca noaptea cum e cu de toate,
Cu verbul, cu adverbul, cu-înțelesul,
Cu versul, cu reversul, cu aversul,
Dar mai ales cu cartea de bucate.
Îți spun să mai citești că-ți prinde bine,
Flașnetă univocă-n pietre culte,
Și toată lumea trebuie s-asculte,
În graiul lor, silabe despre tine…
Aruncă-n tine vorbe din noroaie,
Își scot pe loc stiloul și stiletul
Și chiar anacolutul și pamfletul
Și tot veninul lor din mușuroaie.
Te-atacă-n verbe pline de urzeală,
Ironic sau savant, să iei aminte,
Că nu ești potrivit pentru cuvinte,
De n-ai ce-au ei: o pată de cerneală.
Îți iau de prin trecut ce le convine,
Sau inventează-ad-hoc vreo vorbă nouă,
Compusă din silabe care plouă,
Să murdărească haina de pe tine.
Nu văd nimic din ce nu vor s-accepte,
Dar dau din gură să producă ceață
Și-apoi, cu verva lor de sloi de gheață,
Să-ți care pumni cu verbe insolente…
Ei, acești inși ce latră-n călimară,
Cu arta lor de contră certăreață,
Vor scrie-într-un jurnal de dimineață
Că soarele, în zori, n-o să răsară…
Gheorghe Văduva,
13 decembrie 2013
23. De ce un nou Socrate?!
De ești cinstit și demn, precum Socrate,
De crezi în legi, în om, în guvernare,
De ești de-aici și nu căzut din soare,
Ajungi să crezi că ziua-i miez de noapte.
Devii un ins ciumat și atmosferic,
Un bărzăun ce bâzâie prea tare
Și umple-un gol cu un pustiu prea mare
Ce-și plouă vidu-n spațiul stratosferic.
De faci vreun val, de val vei avea parte,
Nelegea iar va face-o nouă lege,
De-un stâlp al infamiei să te lege,
Cu drept de-a vrea între infam și moarte.
Și n-ai de-ales, căci lumea noastră nouă,
În care hoțu-i sus, ca Dumnezeul
Și-n care piromanu-i Prometeul,
E-o lume unde-i soare doar când plouă.
Ce-i imoral apare drept morală,
Ce-i ilegal devine text de lege,
Puterea se corupe prin nelege,
Pungașul brav nu are punga goală.
Poetul nu se teme de cuvinte,
Bogatul nu se teme de avere,
Surzitul nu se teme de tăcere,
Nici cimitirul sfânt de oseminte.
Puterea nu se teme de angoasă,
Guvernul nu se teme de revolte,
Nici de politici seci și dezinvolte
Nici de cei mulți de care nu-i prea pasă.
Politica, la noi, e-o vorbă goală,
Parșivă ca o apă-nșelătoare,
Sordidă ca hoit bătut de soare,
Și oarbă ca un ochi făcut din smoală.
Guvernu-n sine-i un jandarm politic,
Iar parlamentu-un fante bun de gură,
C-un brand ce-o ia ades pe arătură,
Ca praful dintr-un ev apocaliptic.
…De vreun Socrate face-un val prea mare
Și-i trece pe corupți prin furci de fraze,
Puterea, cu nisipu-i dintre oaze,
Condamnă toți Socrații la-nchisoare,
Cu drept formal la lege și la carte,
La cer, la iad și chiar la Ursa Mare,
Dar de nu tac, pedeapsa-i mult mai mare:
Un cap plecat sau un pahar de moarte.
Când mai presus de lege-i golănia,
Cei făr-de legi fac legea din nonlege,
Din ce e demn doar praful se alege
Și moare-un nou Socrate-n România.
Gheorghe Văduva,
București, 08 decembrie 2013
22. Ei, acei inși…
Din toți acei care puteau să vadă,
Doar eu eram un orb în văzul lumii
Și nu credeam că ochiu-nțelepciunii
Ar mai putea vreun bine să prevadă.
Era o vreme când n-aveai vreo vreme
Să sapi prin gânduri cu hârlețul sorții,
Ardeai pe rug, damnat, în fața porții,
Cu visuri, cu povești și cu poeme.
Și n-am văzut în bine vreo schimbare,
Nici la cei mari, nici la cei mici, ca mine,
Ci doar un rău într-un coșmar de bine,
Un putregai în frunze foșnitoare…
Iar rău-i ca un ochi orbit de soare
Și-o cioară revopsită-n curcubeie,
Pe rol de pițigoi sau de scânteie,
Un punct soios în ghețuri lucitoare.
…Din toți acei care aveau să știe
Ce vremuri de coșmar să pregătească
Și-n ce fantasme viața s-o-nrobească,
Doar eu mai sunt boier făr-de moșie.
Mi-au dat cuvântul și mi-au luat puterea,
Averea din hambar și din cuvinte,
Și m-au făcut să jur pe lucruri sfinte
C-am să păstrez, în tot ce spun, tăcerea.
De n-am să tac, să iau atunci aminte
Că mă vor face să vorbesc în pungă,
Și tot dicționarul n-o s-ajungă
Să pun la loc tăcerea prin cuvinte.
M-au pus să scriu pe-o filă virtuală
Tot ce-am de scris, tot ce mai pot să spun,
Căci toate se vor trece ca un fum,
Cum se petrece-n lume vorba goală.
Ei, acei inși, știu bine cum să facă
Să pună-n vorbe scrise numai golul
Și-n gol s-arunce astfel tot nămolul,
Forțând mereu cuvintele să tacă…
Gheorghe Văduva,
București, 01 decembrie 2013
http://gheorghevaduva.ro/Versuri.html
18. A fost tăiat un secular
A fost tăiat un secular,
Făcea, pe an, prea multe frunze
Și-n toate mințile confuze,
Acest copac era coșmar.
Frunzișul lui cădea pe jos
Când toamna se usca la soare,
Și era greu pentru picioare
Să-înfrunte stratul lui mănos.
Pe vremea când era puiet,
Ca să se scape de secure,
A evadat dintr-o pădure
Și s-a ascuns într-un boschet.
A fost adus de-un pădurar
La târgul de copaci de rasă,
Să-și afle locul la vreo casă
De s-o găsi vreun gospodar.
Și gospodarul s-a găsit,
La cumpărat pe-un kil de sare,
Dar l-a uitat în Câmpul mare,
Pe-un drum de țară părăsit.
Puietul a crescut discret,
Iar câmpu-i astăzi capitală,
Cu câini pe străzi și minți de smoală
Și c-un copac cu eghilet.
Este-un copac cu fruntea-n vânt,
Cu patru secole de viață,
Trăite-n frunza lui măreață,
Ce crește-n ceruri și-n pământ.
Acest copac cu eghilet –
Un general dintr-o pădure –,
N-a fost tăiat de vreo secure,
Ci de-un plaivaz analfabet…
…A fost răpus un secular
Și frunza lui nu mai foșnește,
Și vorba lui nu mai vorbește…
Acel copac era Stejar.
Gheorghe Văduva,
22 noiembrie 2013
17. Visez
Visez, prin nopți, la ziua care vine,
Visez, prin zi, la visul ce urmează,
Ca orice om care prin vis visează
La visul lui de soare și de bine
Și, uneori, mi se-împlinește visul
Iar ochii-mi simt cum arde-n hăuri noaptea,
Cum murmură sub pașii mei cetatea
Și cum pavez cu visuri paradisul.
În vis, orice, oricum, oricând se poate:
S-alergi pe nori, prin visul care trece,
Să dormi în soare când e vremea rece.
Să mergi pe cer, să dai cât poți din coate.
Dar visul meu nu-i simplă brambureală,
Și nici efect aprins în nopți de stele,
Ci doar un of ce cară gânduri grele,
Pe-un drum durat cu dor și osteneală…
Visez să fiu din nou la mine-acasă,
Să ies din vis, să scap de orbul nopții,
De legea junglei, de blestemul sorții,
De-acel coșmar ce-n gând mă tot apasă.
Dar visul e doar vis și viața-i viață,
Coșmaru-i mai intens ca idealul,
Iar visul bate palma cu realul,
Când noaptea se trezește-n dimineață.
Gheorghe Văduva,
București, 20 noiembrie 2013
16. E toamnă cu frunze pe gând
E vremea când frunzele mor,
Mai cântă din frunză doar vântul,
Le-așteaptă la pândă pământul,
Iar ploaia le-împușcă din zbor…
E toamnă pe-un snop de cocean,
Se-schimbă la față feciorii
Și pleacă departe cocorii,
Cum pleacă porumbul din lan.
Cuvântul se trece-n amiezi,
Culoarea se strânge-n rugină,
Cenușa ajunge regină
Și pomii-și ard umbra-n livezi.
Se trece pe seară-n tăciuni
Un foc ce-a fost rege o vară
Și-a ars, din poruncă stelară,
Livezile unse cu pruni.
De toamnă mi-e sufletul plin
Se picură țuica-n șiștare,
Se scurge ogoru-n hambare
Și viile-și storc somnul în vin.
Se tulbură apa-n fântâni,
Se-îmbată pârâul cu ploaie
Și curge pe streșini șiroaie
Răcoarea din cerul cu sâni.
Gândirea-mi ajunge la semn,
E toamnă pe doru-mi de ducă
Și bate discret în ulucă
O iarnă cu sănii de lemn.
Gheorghe Văduva,
București, 19 noiembrie 2013
