ROMANE PUBLICATE

1. Între două toamne (roman)
2. Trepte (roman)
3. Nucul şi via (roman)
4. Poarta zorilor (roman)
5. Muntele iernii (roman)
6. Rugăciune pentru un străin (roman)
7. Orb în lumină (roman)

8. Viscoliri

9. Portile umbrei

 

VOLUME RECENTE

 

Se cauta un Sisif

 

Ultimul amurg

 

 

 

 

ÎN LUCRU

 

ULTIMUL REPER…

Poate că viața cea adevărată este altceva decât reflecțiile mele despre câteva evenimente, câte or fi fost - unu, două -, care mi-au lăsat pe gând, cândva, demult, niște scrijelituri mohorâte, ca un cenușiu de toamnă păcătoasă. Nu prea înțeleg ce este cu ele, de unde, cum și de ce au apărut acolo, tocmai acolo, dar nici nu-mi bat capul să încerc să aflu. E ca un fel de toropeală hipnagogică, cu dâre de parfum sau de noroi. Sau și-și, nu realizez conexiunea și nici linia de separație. Mi se întâmplă destul de des să nu văd și să nu înțeleg deosebirea dintre ele, dintre două contrarii, de parcă n-ar fi chestiuni destul de diferite de viața mea și din viața mea - una este parfumul și alta noroiul -, ci cu totul altceva. Este, poate, așa-numitul „efect de timp”, sau ce naiba o fi, cel care face totul cenușiu, dar nu-mi place deloc. De aceea, ca de fiecare dată când dau de astfel de orizonturi, cuplez forțajul, fug de clipă până ating viteza supersonică și trec la altceva, poate la un alt nivel de reflecție sau de scufundare. Sau la o altă clipă. Răcoarea din adânc este, într-un fel, echivalentă cu cea din înalt, aici soarele nu are niciun amestec, cel puțin pentru ce simt eu acum. Gândul, ca și visul, are o simetrie a lui, o simetrie bizară, din care nu vrei să ieși, pentru că nu ști ce se află dincolo. Și totuși, ceea ce se află sau se poate afla dincolo de simetrie este, uneori, tot ceea ce contează. Omul trăiește în iluzia simetriilor bizare și în realitatea evadării din ele. Pentru că, doar așa, adică evadând, poți ieși de pe orbită, doar așa poți evada din cerc, din noțiuni și concepte, din ceea ce știi… Doar așa poți accesa nemărginirea, necunoscutul…
Eu nu doresc însă să ies din cunoscut și să accesez necunoscutul, ci doar s-o reiau pe firul apei în sus, să revăd și să re-cunosc acel loc de unde vin, de unde izvorăsc. Știu - și știam și atunci, demult, la vremea entuziasmelor crude și destul de nude - că nu este același lucru, că nu te poți întoarce la izvoare, cursul omului, ca și al apei, este ireversibil, dar sper ca spirala să-mi dea totuși posibilitatea să revăd punctul acela atât de important din viața mea, care a rămas acolo, ca un fel de stea polară din adânc, ca un reper de bază sau ca primul sărut dintr-o iubire cu final nemărginit.
Nu este însă chiar așa…  
…Nici nu cred că trebuie să mă gândesc foarte mult la ce voi face și de ce voi face așa și nu altfel… Îmi este dor de munte și trebuie să mă duc iarăși acolo, sus, sus de tot, la piatra aceea uriașă, tăcută și foarte singuratică. Un fel de cucui de granit pe creștetul unui munte de piatră, parcă țâșnit acolo de undeva din adânc și încremenit sub ochii cerului. O coloană a infinitului plantată acolo de însuși Infinitul… Perete vertical, cu surplombe și tavane, cu hornuri și fisuri, cu zone spălate și cu fluturi de piatră… I se spune „Piatra Izvorului”, pentru că, foarte demult, un căpitan de vânători de munte a fost primul care, după zeci de încercări, a reușit să ajungă, în vârf împreună cu un coechipier, apoi, în escaladările următoare, de unul singur. Până ce a rămas acolo, sus, pentru totdeauna. Era în primii ani, de după Primul Război Mondial. Și tot acolo, pe acel perete pe care se mai află încă vreo câteva pitoane bătute de el, a fost și ultima lui ascensiune… Cei de la unitate l-au căutat zile în șir, dar nu l-au mai găsit. În locul lui, la piciorul pietrei, a apărut un izvor…
Eu am fost primul care a reluat escaladarea (în echipă, apoi solitar) acelui traseu. Trecuseră patruzeci de ani de la ultima escaladă a căpitanului… Am găsit acolo, sus, pe vârful teșit al pietrei, pe cei câțiva metri pătrați, cât ai unui dormitor dintr-un apartament comunist, o insignă ‑ insigna lui ‑, ciocanul de alpinism (fără coadă), o carabinieră și un briceag… De fapt, ce a mai rămas din ele… Am escaladat apoi, de-a lungul anilor, de atâtea ori acest traseu foarte greu, încât am fost în stare să escaladez acel perete blestemat și noaptea… În prima escaladare începută la apusul soarelui, am rămas, pe la jumătatea traseului, înainte de primul tavan, în abrupt, toată noaptea. Nu am avut nici puterea, nici curajul să continui. Am avut însă șansa nemărginirii unei nopți cu fenomene ciudate, cu un munte care respiră, cu un vis care vorbește, cu o ploaie care usucă, cu o furtună care limpezește, cu fulgere care întunecă, cu trăsnete care generează izvoare, cu ochi de piatră care clipesc când nimeni nu-i mai vede și lăcrimează atunci când apare soarele…
Într-o zi, am realizat că pietroiul acesta uriaș, cu legenda lui despre căpitanul care a ajuns primul acolo, sus, sus de tot, printre nori, unde poți să atingi cerul cu mâna, a devenit, fără să-mi dau seama, reperul de bază al vieții mele. Cu ani în urmă, când am realizat că piatra aceasta trăiește în mine ca o inimă sau ca un crez, ca un ideal sau ca un pod de pontoane peste un râu învolburat și fără maluri, m-am însingurat și mai tare. Constatarea nu mi-a plăcut deloc, pentru că, muntele nu însingurează omul, ci îl determină să-și unească, în escaladă, eforturile cu ale altui om, să devină frate de munte cu el și, împreună, să însuflețească piatra. După vreo doi ani de escaladare în echipă a traseelor de aici, pentru că erau mai multe, am ajuns la concluzia că nu doresc să fiu în echipă, ci vreau să fiu singur. Era, de fapt, o recunoaștere a unei realități de nerecunoscut, a unei realități inverse, pentru că, de-a lungul timpului, niciunul din toți cei cu care am escaladat acest perete nu a mai ajuns vreodată aici. Fiecare s-a dus spre un alt munte și spre o altă piatră. Din toți, am rămas doar eu… Și eu am continuat să vin aici, vreme de patruzeci de ani, încă patruzeci de ani, adăugați la cei patruzeci de ani ai căpitanului, cel puțin odată pe lună, să campez la baza peretelui, să înnoptez în abrupt, să încerc să ating stelele cu mâna, să privesc luminiscențele din piatră, să ascult glasul de noapte al muntelui…
Probabil că fiecare om de pe lumea aceasta are o „piatră” a lui, un munte al lui, un fel de Eu al lui care combină endogenul cu exogenul într-un real pietrificat, ceea ce vezi cu ceea ce simți, ceea ce ești cu ceea ce vrei să fii,  viața cu piatra, delta cu izvorul. De fapt, nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri. Nici măcar în ultimi zece ani, de când n-am mai fost aici. Acum zece ani, mi-am pus un fel de cenușiu pe dor și pe creier și, după ce am devenit un ieșit din avalanșă, m-am apucat de scrijelituri strategice pe hârtii virtuale și pe gânduri reale, uitând sau crezând că am uitat piatra aceasta blestemată și binecuvântată, care m-a rănit și m-a ocrotit, m-a umilit și m-a onorat, m-a condamnat și m-a eliberat…

Nu știu dacă am mai spus vreodată cuiva ce înseamnă Piatra Izvorului pentru mine - nici n-ar trebui să fie ceva important, este doar o piatră, un fel de iceberg de piatră în nemărginirea unui ocean de piatră, ambele încremenite și invizibile pentru restul lumii -, dar eu m-am întors mereu acolo, ani și ani, până acum un deceniu, fără să știu foarte exact de ce și pentru ce…
Apoi n-am mai venit. N-am mai venit deloc, nici măcar cu gândul. Am trecut la o altă viață, la o viață orizontală, copleșit de câmpia din mine, de câmpia foșnetului unui creier care nu mai vedea nici susul, nici josul, ci doar un orizont linear copleșit de toropeala toropelii…
…Dar a sunat ceasul să mă reuit la cer și să mă întorc la viața mea, la izvorul meu, la piatra mea. Îmi scot echipamentul de la naftalină (corzi, scărițe, blocatoare, pitoane, ciocan, cuțit, centură, cască, lanternă, cort, pelerină, spirtieră, carabiniere, bucle, zelp, tot tacâmul alpinistic…) și o iau încet pe firul muntelui în sus…
E mult de mers, dar tocmai acest mult prea mult pare a fi lucrul cel mai important pentru mine… Pentru că înseamnă un fel special de rapel pe gând… Când urci, de fapt, și cobori… Dar izvoarele sunt totdeauna sus… Chiar dacă apa vine din adânc…

…În ziua aceea de demult, de acum zece ani, ultima în care am mai fost acolo, nu era soare. Sau soarele nu apăruse încă. Nici acum nu e. Pentru că el, soarele, are programul lui de vară, de toamnă, de primăvară și de iarnă, de care nu dă socoteală nimănui. El e Soare și nu un oarecare angajat al cerului. El este Dumnezeul Pământului și lumina minții și minților a tot ce există sub el… Dacă n-ai soare, n-ai nimic, nici măcar noapte. Dar eu, teluricul, cățărătorul pe gând, care nu sunt ca el, trebuie să dau cu subsemnatul de fiecare dată când vreau să aflu sau să constat că exist. Am nevoie de aprobare ca să plec și tot de aprobare ca să vin, ca să dorm, ca să zbor, ca să tac, ca să vorbesc…
Soarele, probabil, va răsări și azi, aproximativ la fel ca ieri, dar ceva mai târziu. Așa sper, deși știu că, așa cum spuneau matematicienii, din faptul că soarele a răsărit în fiecare dimineață, nu rezultă cu necesitate că el va răsări și mâine. Eu am fost ceva mai matinal ca el, chiar dacă el nu se supune propriei sale creații, și, iată, iau în piept muntele, la ceasul când verdele este încă negru, cerul întunecat și stelele aurii…
…Merg și tot merg… Dar nu ca atunci. Îmi dau seama destul de repede că nu mai sunt cel de altădată, că m-am ponosit și eu, precum podețul de peste hududoiul din apropierea unei dărăpănături care a fost cândva casa mea și a copilăriei mele - acum și el și casa, inutile și inutilizabile -, și nu mai pot urca într-o veselie, ca atunci. Acum sunt un nerăbdător întristat. Și dezamăgit. De mine însumi, în primul rând. Și apoi, de locul din care am evadat… Sunt un întristat copleșit de o nerăbdare a spațiului neliniștit din inima mea…

…Negurile încă nu s-au ridicat, cerul este încă bine cârpit cu stele de linia zimțată a muntelui. Iar eu urc. Și tot urc. Încet, din trei în trei pași, ca un melc. Inima îmi bate puternic în tâmple, puternic și rapid, transpir abundent, genunchii îmi tremură… Mă opresc. Amărăciunea opritului mă copleșește și mă întristează și mai mult. Este pentru prima dată când, în drumul spre Piatră, mă opresc așa, cu inima în tâmple, pentru a-mi potoli respirația și a-mi șterge sudoare de pe frunte. Rucsacul, vechiul meu rucsac pe care nu l-am mai pus la treabă de zece ani, se simte foarte incomod pe spinarea mea, bocancii mei străvechi de vânător de munte îmi strâng prea tare gleznele, vertebrele se ciocnesc între ele dureros, degetul mic de la mâna stângă și vecinul lui, purtătorul de inel, amorțesc puțin, apoi își revin, iar amorțesc și iar își revin, știu ce înseamnă, dar am încă încredere în cervicalele mele care nu m-au dezamăgit niciodată, ochii cercetează negura de pe Valea Pietrei, tot a Pietrei, pentru siguranța mea nemijlocită, fluturii de piatră dorm, iar eu sunt atât de dezamăgit de propriul meu eu încât îmi vine să mă întorc din drum. Dar nu mă pot întoarce… Nu m-am întors niciodată din vreun drum… Viața mea a fost mereu un drum fără întoarcere…
Nu se aude nici un zgomot, este o liniște de piatră, tot de piatră, am ieșit demult din zona foarte verde ziua și foarte neagră noaptea, am ieșit și din cea a verdelui veșnic al coniferelor și chiar din cea a steiurilor, dar mai am foarte mult de mers până acolo, sus, la final…
Rămân în picioare, ca un cal, încerc să-mi domolesc respirația și să mă prefac că nu aud și nu ascult bătăile inimii mele din creier, dar, degeaba. Tot n-am nicio șansă…
Aud, în schimb, lăbărțându-se, vocile parlamentarilor televizoriști care se năpustesc asupra mea, de pe ecranele acelea nici suficient de pătrate, nici suficient de dreptunghiulare, ci doar suficient de agresive și de murdare, ca torentele ucigașe din urma unui potop acid, citesc, pe niște burtiere hidoase și stupide ca un ocular fără ochi, fraze tembele despre înțelepciunea prostituatelor ajunse modele și despre modele care se prostituează, mă coc la dogoarea unor creiere care ard în jarul hămesiților de putere, văd un căpitan de vas, ca în romanul lui Queneau, Les fleures blueus, ajuns însă foarte sus, mult mai sus decât simpla condiție de duce, așa cum se visa el în roman, ajuns un fel de rege care rânjește la lună, se gudură pe tron și se hlizește la clipă, un fel de vis nevisat, mai mult decât în orice vis, văd florile albastre care nu mai pot ieși prin crăpăturile uscate ale mâlului de după potop, văd o lume pângărită, murdărită, adusă în cădere liberă, văd viața mea făcută zdrențe și niște zdrențe ajunse bine-mersi la cer, pe ruinele vieții mele și ale vieții altora ca mine și ca atâția alții…
…Respir adânc, abia de mai pot spera că mai sunt în stare să mai fac câțiva pași spre locul acela, spre piscul acela escaladat de atâtea ori, de pe care n-am căzut niciodată, ci doar am coborât mereu. Din real în ireal sau, și mai rău, din ireal în alt ireal…
Adopt strategia pașilor mărunți, a efortului fragmentat și opririlor dese. După fiecare al treilea pas, mă opresc, respir adânc și nu mai privesc în sus. Nici în jos. E încă mult, foarte mult de urcat, dar constat că încă mai pot să urc… Ies, cât pot să ies, din dezamăgire și mă concentrez asupra urcușului. Este o pantă de 60-70%, cu pasaje extrem de dificile, cu mici zone de grohotiș și cu multe avalanșe de pietre, cu stânci încolțurate și ascuțite ca niște dinți de rechin, gata să mă sfâșie, dar acesta-i drumul meu, găsit și regăsit cu greu și repus la pălărie ca o floare de colț… Aici mă simt eu cel mai bine, chiar și atunci când mă simt al naibii de rău…
Dimineața încă nu s-a ivit, drumul meu e doar al meu, pe aici nu urcă nimeni, pentru că duce doar spre sufletul meu și spre un pietroi pe care nu-l mai vede nimeni, în afară de mine, drumul Eului meu încețoșat și singuratic… Este un drum pe care mai trec, dacă vor să treacă, doar caprele negre și privirea de jos, de la poalele muntelui, dacă folosește un ochean de evadare din real…
Din loc în loc, pe piatra dură, cineva a desenat cu negru câte o cruce și a scris câte un nume. Numele unor cutezători care au ajuns până aici și nu au mai continuat, dar nici nu s-au mai întors.
Acum m-am mai liniștit. Nu mai sunt cel care am fost, nu mai sunt așa cum am fost - șocul realității este imens -, dar știu că voi ajunge. Cum am ajuns mereu…
Sunt obosit, puterile îmi slăbesc, dimineața nu mai vine, inima continuă să îmi bată în tâmple… Trec prin locuri prin care am mai trecut. Vin din locuri în care am mai fost. Am condus trupe, am parcurs, dintr-o suflare, războaiele lumii, am imaginat strategii, am pus pe fugă năluci… Toate sunt însă la trecut și, dacă ar fi ape, probabil că ar fi ajuns deja în ocean. Acolo unde apele nu mai contează… Pentru că totul este apă…
Dar, m-am evaporat, și iată-mă, iarăși, plutind pe spirala firului apei în sus, către Piatra Izvorului…

- Iar ați venit, domnule general?
Mă uit la el și nu știu cine e. Nici nu îl văd prea bine. Probabil din cauza oboselii. Dar îi răspund:
- Iar.
- Nu v-am văzut demult, credeam că ați ajuns în Everest și v-ați pripășit pe acolo…
- Am ajuns, dar nu m-am pripășit…
- Vă trage piatra…
- Mă trage. Dar dumneata de unde mă știi?
- De aici. Eu am fost mereu aici…
- Și eu de ce nu te știu?
- Eram mic, iar cei mici sunt invizibili… Au trecut zece ani de atunci…
- A trecut. Cum ai ajuns aici?
- N-am ajuns. Eu aici trăiesc. Printre oi, pe partea cealaltă a muntelui, mai jos, pe prelucă. Acolo, jos, unde au acces și oamenii… Aici, nu.
- Dar dumneata nu ești om?
- Am fost…
Dispare dincolo de aer, ca un nouraș care se încumetă să treacă printre pietre. Parcă nici n-a fost. Pe locul unde a fost el adineauri, răsare o floare de colț. O privesc, dar n-o ating. Îi zâmbesc și mai urc trei pași. Respir adânc, rog inima să bată ceva mai încet, e prea multă liniște, iar dimineața chiar are de gând să se ivească. Acolo, departe spre Est, apare avangarda soarelui. O dungă semiluminoasă cu efecte roșiatice, ca și cum ar fi apusul…
Colțul lui Câmpan trebuie să fie prin apropiere, câțiva pași mai sus, o piatră care l-a salvat cândva pe Câmpan, un alpinist de la câmpie, care s-a încumetat să urce muntele iarna, iar acum zece ani m-a salvat și pe mine. De pitonul lui Câmpan, rămas acolo, în inima pietrei, am prins repede, într-o secundă, carabiniera și bucla cu care eram încins. Când am auzit uruitul acela inconfundabil al furiei zăpezii. Avalanșa a trecut pe deasupra mea, peste mine, m-a îngropat în albul ei, dar Colțul lui Câmpan m-a adăpostit, m-a ținut strâns în brațe și mi-a dat posibilitatea să respir aerul pe care l-a sustras avalanșei pentru mine. A fost ultima mea coborâre. Reveneam, după o ascensiune de iarnă, de la Piatra Izvorului…
… Iată-l! E tot acolo. Fac șase pași, în loc de trei, ajung la el, îi iau în brațe muchia ascuțită, îi sărut fruntea și îi spun cel de al doilea „Mulțumesc!”. Pe primul i l-am spus atunci, după ce a trecut avalanșa și eu am rămas acolo, sub un metru de zăpadă tasată deasupra capului meu și al pietrei, cu pioletul în mână, lipit de el, cu nasul înfipt în punga de aer dintre fruntea mea și fruntea lui, creată și păstrată de piatra lui, pentru viața mea.
Mă prind, din nou, cu carabiniera, la fel de rapid ca atunci, de acel piton, rămas fidel pietrei și încă neruginit ‑ pitoanele alpiniștilor nu ruginesc! ‑, și resimt acel fior de vitalizare pe care mi l-a creat și mi l-a dăruit totdeauna, de când mă știu, sufletul pietrei.  
Nu mai e chiar așa mult până acolo, mai trebuie să urc Custura Diavolului, să trec apoi pe la Crucea lui Isi, cabanierul, prietenul meu de acum 20 de ani, pe la Zorile Negre, dimineața în care viscolul a ucis, acolo, patru alpiniști, când zona mai era încă accesibilă oamenilor.
Ajung târziu, abia spre seară, la piciorul pietrei, Piatra Izvorului, reperul meu de bază, ultimul reper, instalez cortul și adorm buștean. Îl visez pe Isi, cabanierul, cu câinele lui cât un urs, cum se duce din oră în oră să ia probele meteo și să le transmită lumii întregi, dau ochi cu fata cu cârlionți de zăpadă, pe care am văzut-o odată în albul cel mai pur, un înger pe Custura Diavolului, mă plou și mă usuc pe Brâna Caprelor înainte de a ajunge sus, pe platoul lui Zamolxe, mă ancorez de un nor, încerc să escaladez cerul…  
…Mă trezesc înainte de zori, dar Piatra Izvorului nu mai este unde era aseară. Nu mai este nicăieri, a dispărut pur și simplu. Deși îmi este greu să înțeleg cum s-a pulverizat în câteva ore un colos de piatră înalt de o jumătate de kilometru și ancorat puternic pe această frunte alpină și în inima muntelui, trebuie să accept că, în zorii unei zile cu nori albi și gânduri cenușii, ce văd este ceea ce văd, că ochii mei încă au lumină și fruntea mea încă are puterea să se încrețească.
Dar poate că s-a consumat timpul timpului, realul devenind virtual și virtualul real, oamenii gânduri și gândurile oameni. E greu să-mi dau seama de toate acestea lângă Piatra Izvor, dispărută și ea, așa cum dispar și pietrele și izvoarele. Constat doar că toate reperele unice din viața mea - inclusiv Piatra Izvorului, reperul meu de bază - au căzut, rând pe rând, ca niște ținte lovite de niște gloanțe ale secării izvoarelor. Câte unul pentru fiecare…

Gheorghe Văduva

 

 

TOAMNA COPACULUI GENERAȚIEI MELE…

Habar n-am care este sau care o fi generația mea. Mi se pare un termen scos de undeva dintr-un dosar nici închis, nici deschis, lăsat așa, în voia sorții și a părerilor proprii. Generația mea pot fi eu însumi sau eu în într-un flux care face ce vrea el. Și cu mine, dar și cu toți ceilalți, așa cum fac apele unui fluviu cu vreascurile sau cu trunchiurile de copaci care se rostogolesc în talvegul văii. Mi se par cuvinte cu totul nepotrivite. Substantivul generația și adjectivul pronominal posesiv mea sunt două grupări de litere care vor să-mi impună mie, unui ins care culege fluturi, responsabilitatea unei mulțimi finite, pe care eu n-o înțeleg ca fiind nici a mea, nici a altcuiva. Eu nu aparțin nimănui. Cel puțin, după atâta vreme, asta cred. Sunt eu însumi și atât. Nici acest însumi nu-mi prea place. Chiar dacă el vrea să spună că eul meu este al meu și nimic din ce este al meu nu poate fi în afara mea. Dar generația mea înseamnă tocmai contrariul. Este vorba de ceva care ar trebuie să fie al meu, dar care nu este al meu, de un eu din afara mea și de niște ceilalți din interiorul meu.
Filozofie de doi bani! Mi-e greu să mă gândesc la ceva anume. Mai ales când acest ceva este ca un copac de toamnă care-și pierde frunzele. Îmi este însă la fel de greu și să nu mă gândesc la nimic. Nu se poate fără gând. În fond, omul este gând. Restul înseamnă material care putrezește…
Mă trezește un telefon. Las gândul de o parte și răspund monosilabic:
- Da.
- A murit Nae!
- Poftim?!
- A murit Năică!
- Cum să moară?!
- Cum se moare. Cancer la colon, spital, suferință, inimă care nu mai bate, ochi închiși, mâini împreunate pe piept, adică un om mai puțin pe planeta Pământ…
- Tu de unde știi?
- Ce să știu?
- Că a murit Nae.
- De la fiică-sa, tocmai m-a sunat.
- Dumnezeu să-l odihnească!
- Dumnezeu să-l ierte!
Nu știu de ce ar trebui să-l ierte Dumnezeu, pentru că, din câte știu eu, Nae, Nae Octavian, pe numele lui cu prenume, nu i-a greșit cu nimic. Nici lui Dumnezeu, nici altcuiva. Sau poate că a greșit tuturor, dacă admitem că omul însuși este o greșeală universală, un drum fără drum sau un infinit obligat să trăiască în lucruri finite…
- Dar tu, Dik, tu ce faci? Îl întreb. E vărul meu, prieten din copilărie și Nae.
- Nu fac nimic, ce să fac! Mă gândesc la generația noastră. Se cam duce. Ne ducem cu toții, unul câte unul.
- Ei, și?
- Cum ei și?! Chiar nu-ți pasă?!
- Ba da, dar asta-i legea. De fapt, nu ne ducem, doar ne transferăm…
- Bietul Năică! A suferit mult în ultimul timp. Idioții ăștia l-au omorât cu terapia lor dură, cu chimoterapia lor! Ieri am fost la el. Îmi spunea că nu mai poate suporta, că vrea s-o termine cu lumea asta, că i-a trecut vremea…
- Nu-mi vine să cred! Falnicul Nae, bradul acesta de om, marele caracter, colegul nostru special s-a dus dintre noi…
- S-a dus. Sâmbătă va fi la capelă, iar duminică îl vom însoți la Ghencea, pe ultimul drum… Unul mai puțin la Joia tineretului…
Joia tineretului este, pentru promoția noastră, ultima joi din fiecare lună… Ne întâlnim undeva, într-o rotondă, la Restaurantul Militar Central și, la o bere și la o gustare personalizată,  vorbim…
O viață…
…Pe Năică l-am cunoscut la Turnu Severin, în 1960. Eu venisem de la Grăniceri, el de la Infanterie… Eram, în acea garnizoană, în total vreo 17 locotenenți, toți din aceeași promoție, promoția anilor 1960, de 20 de ani fiecare, gata să luăm taurul de coarne sau, dimpotrivă, să nu ne lăsăm luați în coarne de nici un fel taur, oricât ar fi el de fioros, și să mergem înainte…
Și am mers…
…Vremurile erau grele, pâinea și o mulțime de alimente să dădeau pe cartelă, restricțiile erau mari, libertățile puține. Toți eram comandanți de plutoane, mergeam zi și noapte la instrucție, intrasem cu toate forțele în malaxor…
Apoi, în anii următori, am început să ne rărim. Unii au fost mutați pe la alte unități, unul a căzut cu motocicleta și așa mai departe.
…Într-o zi, după ce am încheiat serviciul de patrulare prin oraș, am pregetat să mă duc până la unitate. Le-am spus soldaților care mă însoțeau să de ducă singuri, știau drumul, iar eu m-am dus direct acasă. Eram proaspăt căsătorit și soția mă atrăgea mai mult decât cazarma… Am uitat însă că aveam la mine pistolul și cartușele și că era interzis să mergem acasă cu armament și mai ales cu armament și muniție…
A doua zi, am luat-o pe cocoașă. După ce șefii mei m-au mustrat, fiecare câte o oră, făcându-mă în fel și chip, de la iresponsabil la criminal, cel mai mare dintre ei mi-a dat câteva zile de arest.
Acolo, exact la intrarea în baracă, l-am întâlnit pe Năică.
”- Ce-i cu tine aici?” l-am întrebat.
”- Am fluierat în biserică, fără fluier, fără foc și fără fum! L-am pedepsit pe unul care n-a executat ordinul acela tâmpit să nu se mai facă focul cu motorină în sobele de teracotă. Șefii au spus că n-a fost bine cum l-am pedepsit și mi-au arătat ei cum trebuia să o fac. Dar tu?”
”- M-am dus acasă cu pistolul și cu cartușele, după ce m-am întors din patrulă. Era mai scurt drumul până acasă decât cel până la unitate.”
”- Dă-i dracu!”
”- De acord. Să-i ia!”
Arestul pentru ofițeri era situat undeva într-o baracă, într-un colț al perimetrului unității, unde nici vântul nu bătea cum trebuie. Bătea în rafale, furios, cu șuierături ascuțite și grave, ca ale unui proiectil de 152. Nouă nu ne prea păsa. Reușiserăm chiar în acel an la facultate, la f.f., și, în cele câteva zile cât am stat închiși în baraca aceea, am vorbit aproape continuu, chiar și în somn. Am avut suficient timp să pălăvrăgim despre toate, dar mai ales despre condiția noastră și a generației noastre. Eram niște zmei, zburam pe unde vream noi, nu ne păsa de cei din unitate, de concepția șefilor, de gângăveala unora dintre analfabeții acelor vremuri, aveam propria noastră filozofie, ne și vedeam Socrate sau Platon, citeam o carte pe săptămână și, în concediu, chiar și câte o carte pe zi.
Eram dați dracului.
Nu ne convenea nimic. Nici regimul din unitate, nici lecțiile de morală pe care ni le țineau cei mai vârstnici, nici falia care ne despărțea de ei, de generația post-epurare a armatei, nici controlul unghiilor, nici tunsoarea obligatorie până în creștet, nici participarea obligatorie la programul de dimineață al trupei, nici corvezile, nici lipsa ținutei de protecție, nici metodologia mult prea simplistă a instrucției, nici convocările metodice încazarmate, nici alarmele interminabile, nici lipsa de cultură a șefilor noștri răi și matusalemici…
… Am discutat despre lecturile noastre, despre examenele care ne așteptau în vară, la facultate, eu la filozofie, el la drept, despre manualele de metodică, despre frontieră, despre trageri, despre proiectul nostru mai vechi de a pleca, într-un concediu, cu pluta pe Dunăre, până unde ne-or ține puterile noastre și lemnul plutei, despre colegi, despre consoartele noastre, despre ce am mai citit, despre cărți, despre cei care au fost mutați prin alte garnizoane…
Nae era un om foarte realist, de mare caracter și destul de chinuit. Într-un fel, în ceea ce privește chinul, ne asemănam. Tatăl lui căzuse, în timpul războiului, la Cotul Donului. Tatăl meu fusese luat prizonier la Cotul Donului. Al lui murise pe front. Al meu murise acasă, cinci ani după război, dar tot din cauza frontului…
…În anii care au urmat ne-am pus cu burta pe carte. Trei nopți pe săptămână nu dormeam nici un minut. Învățam pentru examene. În celelalte trei nopți, aveam instrucție de noapte… Ar fi trebuit să ne fie foarte greu, dar nu ne-a fost. Eram ca într-un maraton în care contează rezistența, puterea, resursele și inteligența. Aveam de toate.
Viața a continuat așa cum a vrut ea. Din țeava acelui tun al garnizoanei din Orașul Rozelor, am fost zvârliți, pe rând, unul câte unul, prin toată țara, pe unde a fost nevoie și, probabil, pe unde s-a nimerit. Să trăim cum s-o putea și să murim cum s-o brodi.
Noi, toți cei șaptesprezece, am absolvit câte una sau două facultăți civile și militare, am generat lucruri deosebite, cărți, metodologii și amintiri frumoase…
Dar nimic nu este veșnic. Fugit irreparabile tempus…
Am fost generația de după generația de sacrificiu. Sau generația care a preluat sacrificiul și l-a dus mai departe, pentru că noi, militarii acestei țări, am trăit și, probabil, vom trăi mereu așa, cu viața în bandulieră, din sacrificiu în sacrificiu, din vremuri în vremuri, din lac în puț și, câteodată, din puț în lac. Dar totdeauna din rău în mai rău…
În anii de carieră, fiecare dintre noi a trecut pe lângă moarte. Am escaladat munți, am fost în teatrele de operații, am degerat în nopțile de aplicații, am cules porumbul de pe câmp, am fost în mine, pe șantiere, am pus cât un strop de viață din viața noastră în tot, dar în absolut tot ce există în această țară, din adâncul minelor, până la Transfăgărășan, din pereții de reazim ai Canalului Dunăre-Marea Neagră, până în Palatul Parlamentului, în regulamente, în manuale, în gândirea și filosofia profundă și tragică a acestei instituții…

…Generația mea nu se află la ora bilanțului, ci la ora supliciului. Guvernele o atacă, parlamentarii o privesc cu dispreț, niște inși frustrați de propria lor nedevenire i se adresează cu ironie ”tovarășe”, celor tineri nu le pasă – au și ei tragedia lor, tragedia vieții de soldat aflat în tranșeele active sau în așteptare strategică a războaielor lumii – , iar crucile generației celor care ne-au băgat cândva la arest luminează încă lumânările aprinse de noi pentru ei…
Țara nu are nici un orizont, busola ei a intrat într-o furtună politică magnetică, viața în Uniune nu și-a găsit încă nici pulsul, nici drumul, nici sensul, merge cum poate, calcă în străchini, iar Nae a murit…
…La capelă, în ziua înmormântării colonelului (r) Nae Octavian, au venit peste o sută de colegi. Capela s-a umplut de flori, de coroane, de tâmple albe și de priviri descumpănite.  Printre cei prezenți se aflau și câțiva din câți au mai rămas dintre colegii noștri din prima noastră garnizoană din Orașul Rozelor… Colonei în rezervă, generali, ingineri, profesori, unii dintre ei cu zeci de cărți publicate, alții cu viața cimentată în templul național al armatei și al țării.
Lumânările de la căpătâiul lui Nae nu scoteau fum, ci cântau ”Am douăzeci de primăveri, cine-i ca mine…”, cântecul nostru din anii 60.
…Acum, în anul de grație 2013, la înmormântarea lui Nae Octavian, este toamnă. Toamna tâmplelor albe ale promoției  mele. Frunzele copacului anilor 60 continuă să cadă. Una câte una. Din frunzele căzute nu se nasc însă rădăcini. Nici din rădăcini nu cresc frunze. Frunzele cresc doar din ramuri. Cu condiția să vină din nou primăvara. Primăvara copacului generației mele… Dar, pentru aceasta, copacul va trebui să mai înfrunte o iarnă… Iarna care vine…

Gheorghe Văduva

 

URMĂTORUL!

…Așteptarea este mai mult decât cumplită. Niciodată în viața mea, nici măcar atunci când m-a prins o avalanșă și m-a suspendat pe o stâncă unde a trebuit să stau o zi și o noapte în bătaia unui vânt sălbatic, n-am fost atât de disperat. Nu mă pot baza pe minuni, dar nici cunoștințele mele de anatomie și de medicină nu sunt atât de profunde, încât să pot înțelege amănunțit ce se va întâmpla în timpul operației. S-ar putea chiar să-mi fac o imagine cu totul greșită. N-am fost niciodată în interiorul unui nas ca să știu ce-i acolo. Și, sincer, nici nu prea m-a interesat, decât așa, în linii generale. Adică atât încât să nu confund nasul cu urechea. Nu știu dacă am încredere suficientă în medici, unii dintre ei mi se par prea aroganți sau prea închiși în meseria lor teribil de grea și teribil de frustrantă, cel puțin pentru mine.
Poate că medicina a ajuns la performanțe greu de imaginat altădată, dar eu nu mă încred în aceste performanțe. Mașinăria umană nu merge doar cu hrană și aer, ci și cu un complicat „combustibil” care se cheamă spirit. Uneori, cred că omul este mai mult spirit decât trup, deși o astfel de afirmație pare cu totul nepotrivită atunci când prin fața ta trece o femeie frumoasă, cum este cea care tocmai a dispărut din raza mea vizuală și s-a pierdut pe o scară îngustă, în spirală, care seamănă cu suitoarele din minele de pe Valea Jiului, acum și ele în părăsire. Dar nu de aceste mine îmi arde mie acum, deși, într-o vreme, când lucram la ziar, am petrecut multe ore și multe zile acolo, în străfundurile pământului negru și fierbinte. Nu-mi arde nici de femei frumoase, nici de altceva, îmi dau seama că, de-a lungul anilor, a zecilor de ani care au trecut, cea mai frumoasă și mai apropiată femele de sufletul meu și de viața mea a fost și a rămas tocmai cea pentru care eu, acum și aici, pe acest hol nici luminos, nici prea întunecat, între niște aparate sofisticate, cărora nu le cunosc rostul, tremur de spaimă. Ea se află undeva, nu prea departe de acest loc, pe o masă de operație. Îi văd năsucul ei frumos, cu care abia mai respiră, din cauza unei alergii pe care o poartă  cu demnitate și suferință de vreo patruzeci de ani. Îi văd ochii care, poate, lăcrimează de durere, fruntea încrețită, părut ușor grizonat pe la tâmple…
Anii au trecut, au trecut mult prea repede, parcă s-a împuţinat rezervorul lor sau s-a accelerat mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a pământului – una fiind, cred eu, legată de cealaltă –, sau poate că, acolo, sus, sus de tot, s-a decis să se facă economie de timp, şi eu abia acum îmi dau seama cât de importanţi mai sunt cei care ne-au mai rămas… Dar gândul acesta vine foarte, foarte târziu, când florile deja s-au scuturat şi iarba s-a uscat.
Nu ştiu ce o fi fost în capul ei să-şi asume un asemenea risc. Cred că n-a mai putut suporta. De patruzeci de ani îşi tot pune nişte picături în nas – o sticluţă întreagă la câteva zile, cel mult o săptămână – iar dependenţa de aceste picături este atât de mare, încât, ele au devenit mai importante ca aerul. Pentru că, pur şi simplu, fără ele, nu poate respira…  
Cred că operaţia în sine, oricât ar fi de dureroasă – deşi, probabil, durerea nu se simte, de vreme ce i se face anestezie totală sau generală, habar n-am cum i se zice –, poate că nu este prea periculoasă. Cel puţin, aşa spun cei care se pricep la chestii de-astea, adică medicii specialişti, chirurgii. Dar, când ai fibrilaţie atrială permanentă, diabet, glandă şi încă vreo câteva de-al de-astea, nici nu le mai ştiu numărul şi denumirea, e greu să nu te temi, să nu intri în panică. Dar uite că ea n-a intrat. Şi nici fătuca aia de vreo treizeci şi ceva de ani – chirurgul –, cea care şi-a asumat cu seninătate această intervenţie. Gi, adică ea, soţia mea, cea care se află acum pe masa de operaţie, undeva, nu prea departe de acest loc în care eu mă simt ca în mijlocul unei avalanşe sau al unui râu care se apropie de o cascadă, mi-a povestit, pe scurt, discuţia ei cu doctorița:
„- De ce nu v-aţi operat până acum?”
„- Am urmat nişte tratamente, m-am temut, nu ştiu…”
„- Aiurea, n-aţi găsit o fraieră ca mine care să vă opereze!”
„- Cei de la „Parhon” n-au vrut să mă opereze de glandă. Mi-au zis că este prea periculos pentru mine. După o săptămână de internare, m-au trimis acasă…”
„- Este altă mâncare de peşte, dar, mă rog, treaba lor, eu am altă specialitate. Punct. Mai am şi altă treabă. Trebuie să intru în sala de operaţii. Din acest moment, sunteţi internată. Mâine, la prima oră, facem nişte analize, iar poimâine vă operez. De acord?”
„- De acord!”
Apoi doctorița a făcut o întoarce bruscă la 180 de grade și s-a dus acolo, în sala de operaţii, pentru a rezolva o problemă esenţială pentru un alt om, pentru un om-pacient, care nu aude, nu poate respira sau cine mai ştie câte complicaţii sunt sau se pot ivi sub acoperirea celor trei iniţiale, ORL, de a căror semnificaţie, probabil că jumătate din populaţia ţării habar n-are…
…Aici, pe acest hol, sunt vreo şapte sau opt ca mine. Un bărbat cam de vârsta mea, care mi se pare o maşinărie de zâmbet circumstanţial, de întrebări, de conformisme şi de amabilităţi de tot felul, își face de lucru ai ceva ca un comerciant ambulant. Nu trece nici un personaj în halat de spital – medic, asistentă sau ce o fi –, fără ca el să nu-l întrebe ceva şi să nu-i spună ceva. Mi se pare de-a dreptul penibil, dar e treaba lui. Două femei de condiţia găinilor care cotcodăcesc de fiecare dată când fac un ou, poartă un dialog nedefinit şi interminabil, aproape în şoaptă, rezemate de o masă metalică acoperită cu o prelată. O puştoaică de vreo douăzeci de ani este bombardată cu informaţii şi amabilităţi cam din toate părţile. Din cinci în cinci minute. De pe cele două uşi şi de pe cele două scări – una care urcă, alta care coboară –, apare, din minut în minut, câte un personaj masculin din această instituţie, cu sau fără stetoscop, care se apropie familiar de ea şi îi spune câte ceva, într-un limbaj pe care eu nu-l cunosc şi nu-l înţeleg, pentru că nu-l ascult. Puştoaica mi se pare a fi un fel de general care conduce o bătălie nevăzută, iar stetoscopiştii sau nestetoscopiştii, un fel de curieri care-i aduc veşti de pe câmpul de luptă.
Bravo, generale!
La doi paşi şi jumătate de mine, se află o ecusonistă (fără ecuson), cu picioare lungi şi o frumuseţe standard (funcţionară la bănci, societăţi private sau cu capital de stat), care aşteaptă aparent liniştită veşti de dincolo de aceiaşi pereţi care ascund sau adăpostesc temerile şi speranţele tuturor celor de aici. Fiecare are, acolo, dincolo de perete, pe cineva drag şi vrea să ştie, cu orice preţ, ce e cu el, cum se simte, dacă a supravieţuit sau nu, dacă e bine sau rău…
Explorarea vecinilor mă scoate puţin din propria mea stare de aşteptare chinuită. Inima îmi bate cu putere, ca înaintea primului salt cu paraşuta. Toţi cei din marea noastră familie aşteaptă, cred, veşti de la mine. Le-am spus că se află în sala de operaţii şi, acum, ei, toţi, aşteptă, probabil, să le spun care-i situaţia. Ce să le spun?!
Îmi fac fel de fel de gânduri cenuşii, unele chiar negre, ca smoala. Tare mă tem că inima ei nu va rezista, că doctoriţa şi-a asumat o responsabilitate mai mare decât puterile ei, că… Nimeni nu poate şti cu precizie ce se întâmplă în trupul complicat, cel mai complicat de pe lume, al unui om. Pentru că dincolo de carapacea de carne, oase, apă şi rahat, se află mecanismul cunoaşterii, adică sufletul, spiritul, viaţa…
- Este în regulă, nu vă faceţi griji…
În faţa mea se află domnişoara care a pregătit-o pe Gi pentru operaţie. Mă impresionase îndemânarea şi siguranţa cu care-i introdusese pe nări nişte feşe albe, subţiri și foarte lungi, impregnate cu nu ştiu ce. Apoi o încurajase, iar eu o întrebasem unde ar trebui să stau ca să aflu veşti…
„- Veniţi cu mine, am să vă arăt unde să aşteptaţi.”
Ne înghesuiserăm toţi trei – ele două şi eu – într-un lift de patru persoane, coborâsem apoi nişte scări – scările din faţa mea –, domnişoara cu halat alb făcuse o pauză de zece secunde, îmi explicase că, aici, pe acest hol, trebuie să aştept, apoi dispăruse, împreună cu Gi dincolo de zid…
Acum se uita la mine cu nişte ochi vii, liniştiţi, mulţumită parcă de vestea bună pe care tocmai mi-o dăduse. Îi spun un „Mulţumesc, domnişoară!”, ca şi cum aş fi ieşit teafăr dintr-o avalanșă care m-ar fi purtat, prin albul pur şi nimicitor al zăpezii panicate, din creierii muntelui la picioarele lui.
- Aşteptaţi-mă câteva minute, apoi vom merge împreună în salon, unde veţi aştepta să se întoarcă doamna. Acum este la terapie intensivă….
Frumoasă, pricepută, liniştită, sigură pe ea, tocmai potrivită, cred eu, pentru o astfel de meserie, domnişoara apare după trei patru minute şi îmi face semn să o urmez. O urmez bucuros şi liniştit. Uniforma albă de sub halatul de spital reliefează un trup tânăr, proporţionat, căruia domnişoara fără stetoscop nu-i acordă, se pare, nicio atenţie. După cele câteva trepte, facem câţiva paşi pe un coridor luminos, apoi intrăm într-un lift, acelaşi cu care am coborât. Îi spun că vestea pe care mi-a dat-o valorează un miliard, dar eu nu pot să-i ofer decât o floare, pe care o rog să şi-o aleagă şi să şi-o cumpere însă singură. Îi dau o bancnotă de 50 de lei. Refuză. Îmi spune că acel cuvânt frumos, pe care tocmai i l-am spus – Mulțumesc – ține loc și de bancnotă și de floare. 
Mă lasă pe holul de la etajul patru. Ar trebui să mă duc în salon, dar nu mă încumet. Este, totuşi, un spital, iar într-un spital nu umbli cum vrei tu, cum te taie pe tine capul. Am să aştept aici, pe hol, să fie adusă Gi, probabil, cu celălalt lift, cu liftul mare, pe o targă… Sunt bucuros că operaţia a reuşit şi că n-a rămas pentru totdeauna acolo, pe masa aceea albă…
Sun toate neamurile şi le dau vestea cea bună. Probabil că răsuflă toţi uşuraţi. O cumnată de-a ei, începe să plângă în telefon, mulţumind, printre lacrimi, Domnului…
…După masă, când Gi începe să-şi revină, apare şi doctoriţa. Pare o studentă dezinvoltă, cu aer simplu, de colegă de grupă, responsabilă cu portul unor lănţişoare de aur, cercei, brăţări şi inele prinse pe toate degetele care acceptă aşa ceva.
Mi se pare o femeie-băieţoi. Seamănă foarte mult cu o fată de la mine din sat, care-mi plăcea cam prea mult pe vremea aceea, pentru că era optimismul întruchipat, tot timpul râdea şi nu se supăra niciodată, chiar dacă îi vorbeai urât sau îi dădeai o palmă…
- Mulțumesc, domnișoara doctor – spun eu aproape încurcat –, a fost o operație pe nasul ei, dar și pe inima mea. Nu știu cum o fi fost pe nasul ei, dar cea pe inima mea a reușit cum nu vă imaginați. Mare curaj!
- Curajul îi aparține ei, riscul mie. În cazul dumneavoastră riscul a fost zero. Eu mă ocup doar de nasuri și de urechi… Dar mă bucur că v-a plăcut. Aveți grijă, totuși, de inima dumneavoastră. Nu vă jucați prea mult cu ea…
Doctoriţa minionă, cu aer de fetiţă dezinvoltă şi cochetă, se convinge încă odată că opera ei este în regulă, face o glumă cu nasul meu, apoi se întoarce brusc, atât de brusc încât rochia i se ridică peste genunchi, dezvăluind, cum scria Baudelaire, „une jambe de statue”, albă şi puternică, şi dispare dincolo de uşă, pe coridorul plin de lumină şi presărat cu câţiva pacienţi nerăbdători să o vadă şi să îi vadă. Trece ca taifunul printre ei, dar îi scanează pe toţi. În uşa cabinetului, se întoarce la fel de brusc, dezvelindu-şi din nou genunchii şi coapsele inferioare, foarte bine desenate de Creator, pentru a pronunţa acel cuvânt atât de uzual şi de important:
- Următorul!

Gheorghe VĂDUVA

 

AMINTIRI CARE RĂSCOLESC, ADEVĂRURI CARE DOR…

28 iunie 2011 

…Intru în giratoriu şi îl părăsesc la a treia ieşire (vin dinspre Drobeta Turnu Severin). Spre Şimnicul de Sus, Bălceşti… Am emoţii… Deşi, în drum spre Severin, trec mereu pe aici, pe şoseaua de centură a Craiovei, un drum relativ nou, tangent la Şimnic (de fapt, secant), am senzaţia unei regăsiri întârziate. Şi ciudate. Drumul acesta – Craiova, Mischii (Motoci), Picăturile (Murgaşi), Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani, cale de 50 km – l-am străbătut, de foarte multe ori, pe jos, de regulă, în 7-10 ore, iar de două ori, în viaţa mea, în doar patru ore, întrucât, fiind încă de pe atunci un mic alegător de cursă lungă, am parcurs acest traseu alergând. Odată, de la Cârlogani la Craiova şi a doua oară, de la Craiova la Cârlogani… Au fost două momente fericite din viaţa mea, pe care le-am răsplătit cu câte un maraton…
…Eram, la anii aceia, un om fericit. Reuşisem, în 1954, la examenul de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, împreună cu trei colegi de la şcoala noastră din Vasilaţi, un sat vecin, pe deal, în prelungirea satului nostru – ceea ce era o performanţă, atât pentru noi, cât şi pentru şcoală – şi, până în 1957, am urmat cursurile acestui liceu.
De regulă, drumul din satul nostru până la Craiova îl făceam pe jos. Aşa era pe atunci. Nu ne puteam permite să dăm zece lei pe biletul de autobuz, iar autobuzele circulau doar o dată pe zi şi ocoleau pe la Balş, cale de 75 de kilometri…
…Casele din Şimnic sunt tot cam ca atunci. Parcă ceva mai sărace, mai îmbătrânite şi mai lipsite de bucurie. Aceleaşi, sau, poate, altele, nu mai reuşesc să le desluşesc pe unele de celelalte. Sunt case tradiţionale, româneşti, cu pridvor şi curte, cu boltă de viţă de vie şi câţiva pomi fructiferi prin preajmă… Ici, colo, câte o vilă. Vilele sunt strălucitoare, dar reci, iar cele mai multe dintre case, prăfuite şi nevăruite…
Contrastul nu este strălucitor, ci dureros… Orânduiala ce împarte lumea „în mizeri şi bogaţi”, cum zicea marele Eminescu, este din nou la ea acasă… Doar fântâna de la piciorul pantei, la ieşirea din Şimnic şi începerea urcuşului spre Platoul Motocilor, a rămas la fel. Aş vrea să opresc, să mă duc acolo, lângă jgheabul în care mai curge încă o apă rece şi limpede – cel puţin aşa o ştiu eu de 57 de ani, de când am venit prima dată, pe jos, din satul meu, Cârlogani (Cârloganii de Bălceşti), pentru a da examen de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, renumit, pe atunci, ca şi acum – şi să-mi răcoresc tălpile desculţe obosite de drum, apoi să-mi încalţ tenişii… Pentru că intram în oraş…
…Trăiesc, deopotrivă, emoţia unui drum atât de drag şi dezamăgirea tristă a ceea ce văd. În cele cinci decenii şi jumătate, nu văd nici un progres, în afara celor câtorva vile construite pe ici pe acolo, a unor linii de înaltă tensiune, a unei şosele de centură şi a unor relee care se află sus, la terminarea pantei, în locul dudului… La acel dud bătrân, scorburos, ne opream noi, elevii cârlogăneni de la “Buzeşti”, venind dinspre Bălceşti, să privim Craiova de sus… Era penultimul popas…
…Dudul a dispărut. E normal. Era încă de pe atunci bătrân şi pe jumătate putrezit… Tot platoul Motocilor este alcătuit dintr-un pământ fertil, ca untul, să-l pui pe pâine… Acum, la ora la care trec eu spre Bălceşti, o mare parte din acest pământ roditor este, practic, pârloagă… Pentru un ţăran ca mine, care simte încă în palme coada aspră a sapei, această imagine este tragică…
Drumul spre Bălceşti nu este prea circulat. Îmi permit, deci, să merg cu viteză mică şi să-mi caut amintirile. Sunt, toate, la locul lor, ca într-un roman – Viscoliri – pe care l-am scris cu câţiva ani în urmă, în numele celor mai frumoase iubiri ale unui vieţi inundate de drumuri…
E primăvară spre vară, pomii au înfrunzit şi grâul ar trebui să fie de un verde crud şi luminos… În loc de verde, îmi inundă ochii liniştea cenuşiului unui pământ nemuncit, uitat de oameni…
Cobor, cu viteză mică, cele câteva serpentine care duc spre intrarea în satul Mischii din compunerea Motocilor… Undeva, aici, într-o noapte de iarnă viscolită, într-o casă, am dormit cele câteva ore care mă despărţeau de lumina din zori… Primisem vacanţă şi plecasem imediat acasă, în plin viscol, dar noaptea fusese mai rapidă ca mersul meu, iar, la vremea aceea, prin pădurea Gruiţa, situată la vreo zece kilometri de acest sat, spre Bălceşti, încă mai urlau lupii înfometaţi…
…Era aproape miezul nopţii. Bătusem în prima poartă a unei case care avea lampa aprinsă şi mi se deschisese. Gazda, o femeie de vârsta mamei, mă primise cu căldură… Mi-a dat ceva de mâncare… Şi un pat unde să dorm. Adormisem, cred, într-un minut. A doua zi, în zori, îi mulţumisem pentru găzduire şi luasem la picior drumul Bălceştilor. Era zăpadă mare, iar eu purtam un trening, nişte tenişi pe jumătate rupţi şi un palton ponosit. Şapca mi-o zburase vântul, o aruncase undeva într-o vale şi nu mai reuşisem s-o recuperez. Zăpada era cât casa şi se întunecase…
…Nu mai ştiu care este acea casă. Probabil că, în mersul maşinii, am trecut deja de ea. Dar n-am uitat niciodată că, într-o noapte viscolită de iarnă, când bătusem la acea poartă, mi se deschisese…
…Aşa erau oamenii pe atunci. Aşa sunt, probabil, şi azi… Dar mult mai necăjiţi… Asta-mi spun casele. Şi pământurile nemuncite… Casele sunt lipite de pământ, cu ferestrele ponosite, pomii sunt trişti, florile de prin curţi s-au amestecat cu buruienile, pe la porţi a crescut prea mult iarba, iarba şi bozul, băncile s-au scorojit… Parcă nici oameni nu mai prea sunt. În plină zi, nu se vede ţipenie, de parcă satul s-ar fi ascuns pe undeva, prin fundul curţii…
Ies din valea Mischiilor, urc cele câteva serpentine, trec de bisericuţă şi accelerez uşor. Drumul, betonat între timp, mi se pare mai searbăd ca atunci, când era doar pietruit, pentru că, la fel ca pe Platoul Motocilor, pământurile sunt, în majoritatea lor, nemuncite. Ici, acolo, câte un petic de verde de grâu, o împrejmuire sau un pom uscat… Buruieni şi boschete…
Pădurea Gruiţa este însă aceeaşi. Stejarii şi gorunii sunt la fel ca atunci… Falnici şi, în acelaşi timp, modeşti. Modeşti şi tăcuţi. Ca soldaţii de linie… Simt o linişte specială. Şi un sentiment de confort. Încetinesc, caut cu privirea copacul în care m-am suit într-o noapte de iarnă, când am auzit urletul lupilor… Am stat undeva, între două crengi puternice, toată noaptea… Abia în zori am avut curajul să cobor şi să-mi continui drumul spre satul din vale, Picăturile, şi, de acolo, spre Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani…
Nu-l mai pot găsi. Ani de-a rândul, de câte ori treceam pe aici, mă opream şi îl mângâiam ca pe un bun prieten. Îi simţeam scoarţa aspră ca pe o atingere de catifea… Acum, iată, nu mai ştiu care este acel copac. Am uitat locul… A dispărut şi el prin pădure, precum sătenii prin curţile inundate de buruieni… Poate, au plecat departe, prin alte ţări. Şi n-au mai venit… Nici ei, nici copiii lor…
… Pădurea Gruiţa se află pe un platou, deasupra satului Picături. Sau Picăturile… Satul este situat într-o vale. În unul dintre drumurile mele pe jos, de sus, de la ieşirea din pădure, am văzut valea mustind. Plouase, şi apa crescuse. Nu se năpustea torenţial, aşa cum o făcea Olteţul satului meu, în vremea ploilor repezi, ci molcom, ca-n mlaştină. Doar pândea… Un pas greşit şi te înghiţea adâncul… Am trecut încet, desculţ, pe podul acoperit de apă şi fără balustrade. Apa era rece şi murdară. Îmi ajungea până la genunchi. Aveam doar 15 ani…
… M-aş opri câteva minute la fântâna de la ieşirea spre Bulzeşti… Chiar vreau s-o fac, dar parcă nici fântâna aceea cu apă atât de limpede şi atât de rece nu mai este aceeaşi… Este prăfuită, uitată, neslobozită de ani şi, poate, nesleită şi chiar părăsită… Au crescut prea multe buruieni în jurul ei…
Toate au îmbătrânit…
Accelerez în pantă. Maşina urcă în tăcere spre pădurea de deasupra Picăturilor, spre Bulzeşti. Parcă şi motorul simte golul din sufletul meu. Nu sforăie, ci şopteşte în urcuş. Este o maşină modestă, dar destul de puternică pentru clasa ei. Aici, undeva, pe stânga, era o culă. Un însemn topografic. Marca o cotă. De câteva ori, m-am urcat până în vârful acelui schelet de lemn, să văd, de acolo, de sus, depărtările. Aş vrea s-o fac şi acum, dar cula nu mai este… Pădurea s-a îndesit, poienile au dispărut. Au crescut rugi şi mărăcini…
Undeva, pe dreapta, înainte de a coborî în Bulzeştii lui Marin Sorescu, trebuie să fie o livadă cu meri… Da. Este tot acolo. Dar nici ea nu mai are strălucirea din anii aceia. Pomii au îmbătrânit, probabil sunt şi ei la a doua sau la a treia generaţie, şi nu se mai vede urma mâinii omului… Parcă oamenii şi-au părăsit livezile. Sau livezile şi-or fi alungat oamenii…
… Cobor în Bulzeşti. Asemănare izbitoare cu Picăturile şi cu Mischii. Parcă a trecut şi pe aici aceeaşi boare cenuşie, aceeaşi tristeţe, aceeaşi îmbătrânire… Poate şi eu oi fi tot aşa, precum satele astea care mi-au înnobilat drumurile copilăriei şi adolescenţei, bătrân şi cenuşiu, dar nu-mi mai dau seama… M-oi fi obişnuit prea mult cu mine însumi, şi nu mai văd diferenţele…
„- Lasă, bătrâne – îmi spune un gând –, nu te mai chinui atâta. Şi satele, ca şi oamenii, îşi au viaţa lor. Nu pot fi tot timpul tinere, frumoase, înflorite… Se ofilesc şi ele, precum oamenii, merii şi cireşii… Poate apar altele, în altă parte… Sau poate se înnoiesc în ele însele, dar tu nu reuşeşti să vezi decât amintirile…”
„- Aşa o fi – îmi spun mie însumi şi nu neapărat gândului –, dar parcă tot nu-mi vine a crede că peste verdele de atunci s-a aşternut cenuşiul de acum… Poate fi, desigur, cenuşiul ochilor mei care nu mai pot să vadă…
Nu-i aşa. Ochii mei văd încă foarte bine. Cele câteva case care marchează intrarea în Valea Aninoasa şi în Judeţul Vâlcea, sunt tot acolo. Dar şi ele s-au părăginit. Sau cei care le-au locuit nu mai sunt. Or fi murit, or fi plecat, s-or fi plictisit de ele… Nu ştiu şi nici nu cred că pot afla… Pe cine să întreb? Vântul?! Acum şi aici, nici vântul nu mai bate. E linişte adâncă.
Cobor serpentinele strânse, trec podul reparat de zeci de ori, de peste valea aceasta furioasă la vremea ploilor şi urc cu motorul în plin spre ultimii kilometri de pe platoul care veghează Bălceştii şi Valea Olteţului… De aici, de sus, se vede oraşul Bălceşti, Dealul Răii, Valea Olteţului, confluenţa Olteţului cu Cerna, salbele satelor înşiruite pe la poalele dealurilor, pe pante sau pe malurile râului…
…Peisaj atât de drag! Toate sunt parcă la locul lor. Şi, totuşi, acest sentiment de tristeţe nu mă părăseşte.
Oraşul Bălceşti este la fel de cenuşiu ca şi satele prin care am trecut… Monumentul Eroilor, a fost scos din intersecţie şi mutat la câţiva metri mai încolo, pe margine… Încurca circulaţia… Spitalul a fost dezafectat… Aici, în acest spital, a fost internată şi mama mea… Îi reparasem casa şi era foarte fericită. Glumea, era bucuroasă că, după o viaţă chinuită, copiii ei erau bine… Şi casa ei era din nou locuibilă… Noi, copiii ei, eram departe de ea, dar o duceam bine… Pământul?! Lasă-l naibii de pământ! Ne-a mâncat viaţa. Căutaţi-vă norocul în altă parte, puneţi mâna pe carte, acesta-i viitorul vostru!
Erau cuvintele ei. După ce a ieşit din spital, a mai trăit câteva luni, apoi a trecut în lumea clor drepţi. De câte ori trec prin zonă, mă duc în sat, la cimitir, şi aprind o lumânare. La mormântul părinţilor mei…
Trec în câteva minute prin Bălceşti. Pesceana, Moara lui Savu, câmpul unde a aterizat forţat un avion de pasageri, prin 1953, cred… A fost pentru prima oară când vedeam un avion de aproape. Am aflat că a căzut, am alergat într-un suflet cale de zece kilometri, din satul nostru până aici… Avea o aripă ruptă, dar fuzelajul era întreg şi uşile deschise… Ne-am urcat în el şi ne-am minunat… Am văzut un avion, înainte de a vedea un tren…
Trec prin dreptul locului unde a căzut avionul, la câteva zeci de metri de şoseaua Bălceşti-Beneşti. Simt fiorul anilor şi al amintirilor şi las maşina să meargă uşor, la ralanti… Şi aici, ca şi pe platourile pe care le-am străbătut, cea mai mare parte a pământului este nemuncit. L-au inundat bălăriile, bozul şi cucuta…
După câţiva kilometri, ajung la intrarea în Beneşti. De aici, drumul se continuă spre Lăcusteni. Eu trebuie să virez la dreapta şi s-o iau spre Cârlogani. Mai sunt doar câţiva kilometri. Chiar la intersecţie, se află casa directorului Şcolii Generale, Ionel Curelaru, clasele 5-7, pe care am absolvit-o şi eu, în prima promoţie. Casa este cochetă. Cineva o întreţine.
La câteva sute de metri, pe stânga, se află Moara… Cel mai important reper tehnic din anii copilăriei… Admiram motorul, volanta uriaşă, curelele de transmisie, valţurile, agitaţia femeilor de la gura valţului, când morarul striga cât îl ţinea gura ca să acoperă zgomotul motorului: „Trage mălaiul, nu mai lua!”…
…A mai rămas doar clădirea roşie, acoperită cu ţiglă. Tot roşie. La o sută de metri de moară, se află sediul fostului CAP. O clădire veche, conac boieresc. Acum, o ruină. Tot o ruină sunt şi grajdurile şi toată infrastructura care adăpostea unelte agricole, animale, hambare…
Drumul este, acum, cale de vreo trei kilometri, perpendicular pe râul Olteţ. Pământul, la fel, ca mai peste tot, trist şi nemuncit. Pârloagă. Sau, ici acolo, câte un petic de grâu. Cândva, în anii copilăriei mele, aici erau grădini. Roţi de lemn cu cupe de tablă zincată scoteau apa din Olteţ şi o împingeau pe canaluri. Era o minune… Minunea a dispărut. Crengile arinilor s-au aplecat tot mai mult peste apa Olteţului. Apa curge însă liniştită, mult prea liniştită, chiar resemnată, între malurile aproape părăsite…
Cea mai mare parte a satului a coborât de pe dealuri la şosea. În Teteş şi pe Dealul Buneştilor, mai sunt doar câteva familii, pe Valea lui Dan, la fel, păşunile din Valea Boroghilei, pe unde păşteam noi noile, au fost inundate de mărăcini… Aşa spune lumea, eu nu am ajunsă încă pe acolo. Dar o să mă duc să văd cu ochii mei ce minuni a mai făcut timpul în lipsa mea.
Locul casei noastre adăposteşte mărăcini, boz şi o dărăpănătură care a fost cândva o casă de lemn, cu patru camere, călduroasă, primitoare şi bucuroasă… Livezile au îmbătrânit. Viile au dispărut. Grădina noastră nu mai există. Este un teren gol, nici iarba nu mai creşte aici cum trebuie…
Am lăsat maşina undeva, în vale, în dreptul casei părintelui – şi el trecut demult în lumea celor de dincolo –, pentru că nu m-am încumetat să o aduc până în faţa fostei case… Drumeagul este prea ponosit… O iau pe jos, cale de vreun kilometru, pe sub deal, spre locul în care se află cimitirul. Trec hududoiul, care nu mai are nici apă, nici nisip, şi urc spre cimitir.
Morminte aruncate printre ierburi. Câţiva şerpi se sperie şi se ascund pe unde pot. Găsesc cu greu mormântul părinţilor mei. Este inundat de bălării. De pe crucea de ciment, s-au desprins cele două plăci. Una de marmură, alta de inox. Cuvintele pe care le-am scris eu sunt însă tot acolo… Nu încerc să le lipesc. Le sprijin doar de cruce, aşa cum a făcut-o cineva care a trecut înaintea mea pe aici. Încerc să înlătur bălăriile şi să sap puţin mormântul. Cu pioletul. Pământul este încă tare – n-a plouat demult –, iarba deja s-a uscat, deşi suntem în plină primăvară, iar şerpii, probabil, se ascund nu prea departe. N-aş vrea să-i deranjez, au şi ei viaţa lor…
După vreo două ore, aprind patru lumânări – una pentru mama, una pentru tata, una pentru bunicul şi a patra pentru bunica – îmi amintesc de ei şi las o lacrimă, acolo, în însingurarea de pe deal…
Am din nou senzaţia că satul moare, încet, încet… Iar partea care s-a mutat la şosea renaşte parcă într-o altă dimensiune… După alte rânduieli… Dar, în nerespect faţă de pământ… Sau, poate, într-un alt fel de respect, pe care nu-l înţeleg eu…
Înainte de a ajunge la maşină, după ce trec de locul casei părinteşti, mă întâlnesc cu un om. După mulţi ani, în satul meu, este pentru prima dată când mă întâlnesc cu un om… Mă cunoaşte. Mă salută cu respect, îmi spune cine este… Desigur, îl cunosc şi eu… După nume. Era un prichindel când eu am plecat din sat… Aproape toată generaţia mea se află în cimitirul din sat sau pe unde i-o fi prins pe unii dintre ei, foştii mei colegi, finalul…
El este un pic cam bolnav. Un mic accident vascular, cardiopatie, fibrilaţie şi lista este destul de lungă. Şi de boli, şi de medicamente…
Mă invită în casă. Fosta casă a lui Boier Nae. A cumpărat-o. Boierul a trecut demult în lumea celor drepţi, iar urmaşii săi nu se mai întorc. Este o casă în care intru pentru prima oară. Curte plină de păsări. Ziduri groase, de un metru. O adevărată cetate. Răcoare. Camerele de la etaj sunt din lemn. Soţia lui – o femeie muncită, cum sunt femeile de pe la ţară, dar cu un zâmbet luminos în ochi – aduce o farfurie cu trandafiri şi muşchiuleţ din garniţa cu untură. Un deliciu! Îmi aminteşte de anii luminoşi ai copilăriei mele. Când aveam porc de Crăciun, garniţe cu carne în untură pe care le ţineam până vara târziu, oi, capre şi vacă cu lapte…
- Ce se întâmplă cu pământul? întreb.
- Oamenii l-au părăsit.
Mă gândesc că, între aceşti oameni care au părăsit pământul, mă aflu şi eu. Şi noi, cei patru copii crescuţi cu greu de mama noastră (tatăl meu a murit în 1950, la cinci ani după ce s-a întors din război, când eu aveam doar zece ani, iar fraţii mei 4, 2 şi cel mic, câteva săptămâni), l-am părăsit. Am plecat în patru-vânturile lumii. Şi nu ne-am mai întors. Doi dintre noi (cei din mijloc) au părăsit această lume, iar noi, cei care am rămas, eu şi mezinul, am îmbrăţişat cariera militară şi am ieşit deja la pensie. Dar, parcă iarăşi aş pune mâna pe sapă… Mă simt vinovat pentru acest pământ nemuncit. Când trăia mama, fiecare petic de pământ era semănat cu grâu, cu porumb, cu cartofi, cu varză, cu roşii… Pomii şi prunii dădeau rod, strugurii din vie străluceau în soarele verii…
Pământul nostru, mai puţin pogonul de la Muşetoi – un intravilan de pe malul Olteţului, dat să-l folosească cineva, habar n-am cine –, este, azi, pârloagă. Şi aşa va rămâne mereu…
Soluţiile nu vin din cer. Dumnezeu nu este nici ţăran, nici plugar, nici politician, nici cosaş. El este doar Dumnezeu. Vede şi atât.
Ce se întâmplă cu satul românesc? Ce ar trebui făcut pentru ca pământul acesta dat românilor din pământul lui Dumnezeu să redevină aşa cum a mai fost, adică Dumnezeiesc? Aşteaptă România ca eu, om de peste 70 de ani, terorizat de viaţă şi de profesia de militar o jumătate de veac, prin poligoane, pe terenurile de instrucţie, prin teatrele de operaţii ale lumii, prin fel de fel de alte responsabilităţi de mare risc, prin războaie şi pe sub bombe, să iau sapa în mână şi să scormonesc cele două hectare de pământ care au aparţinut şi încă mai aparţin familiei noastre? Să pun pe ele păduri? Să refac via? Să resădesc nucul? Oare, mai pot?!
Aproape toate soluţiile găsite până acum au întors ţăranul român cu o jumătate de veac în urmă, la sapă şi la plugul tras de boi. Tot ce s-a acumulat de-a lungul celor 50 de ani – utilaje agricole moderne, sisteme de irigaţii, livezi necuprinse, vii, ferme şi staţiuni ultramoderne, institute de cercetare din domeniul agriculturii etc. etc. – a fost aruncat pe apa sâmbetei. Ca şi cum n-ar fi fost munca noastră, a ţăranilor României.
Simt o mare tristeţe. Dar n-am nicio soluţie. Ţăranul din mine oftează, iar pensionarul n-are linişte. Chiar dacă am ieşit la pensie, încă muncesc, nu stau degeaba. Dar fac munca pe care o ştiu cel mai bine, pentru care am fost calificat. Chiar dacă în pieptul meu bate o inimă de ţăran, ţăran nu mai sunt. Nu mai am dreptul, puterea şi priceperea să fiu. Şi nici nu cred că am puterea să mă întreb: Unde sunt adevăraţii şi minunaţii ţărani ai României, cei din care a răsărit, în fiecare primăvară, ţara aceasta minunată?

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva


ATAC CU VUVUZELE POLITICE OTRĂVITE LA ADRESA PENSIONARILOR MILITARI ÎN PLATĂ
13 februarie 2011 la 1:11 | Postat in Fără categorie | 2 comentarii 

Abstract

Subiectul (nu şi obiectul!) recalculării pensiilor militarilor a ieşit deja din scenă.
Spectacolul s-a încheiat. Gata! Media a tras cortina. A durat o săptămână, cel mult două, şi porţile televiziunilor şi paginile ziarelor s-au închis. Guvernanţii, o parte (partea majoritară) a parlamentarilor şi toţi adepţii acestor măsuri aberante (şi sunt încă destui!), care încalcă, fără nicio justificare raţională, absolut toate legile făcute tot de ei, dar şi pe cele care constituie pilonul materializării în viaţa oamenilor a principiilor de drept, au respirat uşuraţi. Chiar dacă au făcut o jumătate de pas înapoi, renunţând la Ordonanţa 735, nu pentru că aşa a vrut Justiţia, ci pentru că aşa a dorit Preşedintele. Urmează procesele – cu zecile şi chiar cu sutele sau cu miile! – şi, desigur, jocurile diabolice ale politicienilor, care se vor face în continuare, pe neve sau prin imagini-şoc, nestingherite de nimeni. Nici de argumente imbatabile, nici de Justiţie, nici de Dumnezeu, nici de Sfântul Sisoe. Vor răspunde prin viu grai, prin priviri sfidătoare, de tipul celor care mai apar pe la posturile de televiziune pentru arăta că nu le pasă şi că ei şi numai ei sunt Dumnezeii naţiei române. În ochilor lor ironici şi aroganţi, noi vom continua să citim: Ei, şi? Noi, cei de la Guvern, cu G mare, suntem singurii care ştim ce facem. Avem majoritatea în Parlament, deci nu ne pasă! Voi, ceilalţi, proştii nefuduli, habar n-aveţi. Mai exact, habar n-aveţi că habar n-aveţi. Sunteţi nişte nimeni. Vom respecta selectiv (adică cum vrem noi!) deciziile tribunalelor – oricum n-au timp să dea prea multe! –, nu vom plăti nimic sau vom plăti cu ţârâita, iar dacă nu mai suntem noi la putere, vor plăti alţii oalele sparte, în cazul în care, printr-o minune, vor reuşi să ne ia puterea, bineînţeles dacă o să dorim noi să le-o pasăm… Să vedem dacă o să le convină… Oricum, o să facem în aşa fel încât să nu le convină… După noi, potopul!… Dar, până la alegeri mai e destul, aşa că nu vă faceţi griji că vom pleca. Ţara va fi, ca şi data trecută, tot cu noi.  Cu noi, cu frunza de ferigă şi cu gondola! Ha, ha, ha!…

Cuvinte-cheie: joc, mizerabil, atac, armată, guvern, militari, generali, contributivitate, ruşine

Mai este de distrus doar sufletul…

Joc mizerabil, arogant şi sfidător într-o abjectă bătălie pentru Puterea politică. Şantaje, spectacole mediatice de cea mai proastă calitate… O serie de crispaţi şi aroganţi ai Puterii, care au avut tupeul să iasă pe vreun post de televiziune, sfidează pe toată lumea şi rânjesc pe tot ecranul… Românii au votat (aşa cum au votat!) o putere ticăloasă şi arogantă căreia nu-i pasă sub nicio formă de oameni, de valori, de Ţară, de noi! Deşi sloganul Preşedintelui a fost: „Hai la popor!” Adică: “Hai la vot!” Şi votul l-a dat diaspora… Dar nici nouă, celorlalţi, nu ne pasă. Ne dăm în cap unii la alţii, ne batem în concepţii absurde, precum clanurile din Parlament sau clanurile de ţigani care au pus stăpânire pe multe din marile oraşe ale ţării… Mai mult, se zvoneşte că metaguvernanţii din umbră ai noii Europe şi cei mondiali, adică noii dictatori ai Lumii, le pregătesc acestor clanuri agresive de ţigani chiar şi o ţară. O ţară care să fie numai a lor. O ţară smulsă dintr-o ţară cândva frumoasă şi ospitalieră, numită România… Care să le onoreze numele de rrom… Şi aşa, poeţi de toată neruşinarea, analfabeţi în ale respectului, moralităţii şi valorii literare, ţinuţi pe post de mari literaţi ai naţiei, precum un Mihai Gălăteanu, spre exemplu, se adresează României ca unei târfe, prin abjectele lor versuri, cu apelativul Fă, Patrie… „Ce ţîţe mortale ai tu, fă Patrie,/ trase în milioane de exemplare/ Ce tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele – ca pă ziare/ O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de miare…” Probabil, acest individ care vorbeşte limba română vrea să ne facă să credem că face acest lucru din disperare, dintr-o mare iubire faţă de o ţară care a ajuns târfa nespălaţilor, cămătarilor şi borfaşilor de pe drumurile europene şi asiatice, libiene, siriene, istanbuliene şi de pe alte meridiane!
Cumplită neruşinare! Numele unei ţări care şi-a câştigat libertatea şi independenţa din greu, cu efortul unor mari intelectuali, al unui popor supus la chinurile unor juguri îngrozitoare şi cu preţul miilor şi miilor de morţi care au luptat sub steagurile ei este un nume sfânt, ordinarule! Nu se glumeşte cu el, nu se blamează, nu se jigneşte, nu se defăimează! Ţara este ca o mamă. Nu zici mamei tale: „Fă, Curvo!”, iar dacă o faci, eşti bun de tot dispreţul. Nu România este târfă, ci neruşinaţii şi ticăloşii care o conduc! România este un nume de ţară, este mama noastră, este o bucată de pământ sfânt din pământul lumii, este o civilizaţie, o cultură, o casă în care locuim şi pe care trebuie s-o văruim, s-o îngrijim, s-o primenim, s-o iubim ca pe lumina ochilor şi s-o respectăm. Să-i sărutăm pragul şi să murim pe prispa ei, apărând-o de ticăloşii lumii şi de şerpii veninoşi ai cuvintelor fără măsură.
Dar, ce să mai spun eu de cei care înjură România, când un astfel de înjurător se află chiar în fruntea Institutului Cultural Român!… Pentru că, în ultimii douăzeci de ani, noi, cei care constituim scrumul, cenuşa şi lemnul de foc al arderilor guvernamentale şi din tot spectrul ticăloşiei vâscului crescut pe sufletul nostru, am învăţat să fim forţaţi să nu ne pese. Ei, şi? Ce dacă ei se îmbogăţesc şi noi sărăcim? Ce dacă ei înjură Ţara şi îi zic, ordinar, „Fă, Patrie!”? Aşa vorbesc oamenii pe la ţară, cu „” în loc de „Doamnă”. Aşa vorbesc şi fetele de pe centură. Aşa e modern. Aşa fac, la urma urmei şi televiziunile, prin vocile guturale ale unor indivizi care rag în loc să vorbească, prin piţigăielile unor fufe care se schimonosesc la bară. Nu sunt oare televiziunile şi jurnalele cele care au substituit, englezizându-se peste măsură, pronumele de politeţe din limba română „Dumneavoastră” cu universalul „Tu”!? Acesta-i trendul. Aşa e în engleză. Ei nu au decât You, iar You înseamnă, după mintea lor ultrasimplistă, Tu
Soarta noastră, a românilor de linie, este să ardem pentru ca ei, aceşti guvernanţi şi toată fauna lor rupestră, să aibă foc şi căldură, adică bani, averi, confort şi, mai ales, Putere. Putere cu P mare. Putere nemăsurată, infinită. Alte subiecte sunt acum la rând: manifestaţiile de la Cairo şi alungarea lui Hosni Mubarak, explozia gazului grizu de la Uricani şi moartea celor cinci mineri, scandalul arestărilor lucrătorilor vamali şi ai poliţiştilor frontierei albastre, cărora nu le prea pasă de frontiera verde şi de guşterii învineţiţi de acolo, care patrulează pe potecile grănicerilor de ieri şi nu controlează paşapoarte, maşini şi mărfuri –, spectacol de toată ruşinea, vrednic de un film de groază, dar nu pentru îngrozirea hoţilor, borfaşilor şi uriaşilor vânzători de ţară care şi-au multiplicat conturile la băncile din paradisurile fiscale, ci pentru marea gloată de consumatori naivi de minciuni adevărate – şi cine ştie ce va mai urma…
De-a lungul celor 71 de ani ai mei, am văzut multe. Am trecut prin etape distrugătoare de orice orizont şi de orice drum onest în această lume care se tot schimbă după cum bat vânturile. Pe tatăl meu, l-am văzut, prin 1944, când eu aveam doar patru ani. Avea o puşcă şi o baionetă şi venise de pe front, într-o permisie. Apoi l-am mai văzut prin vara anului 1945, după ce s-a întors, pe jos, de pe front. De undeva de pe Hron. Se încheiase războiul… După încă cinci ani, a trecut definitiv în lumea celor drepţi. După ce mi-a dăruit trei fraţi. Şi nu l-am mai văzut.
Am aflat, atunci, în 1950, când el a murit, după ce el a murit, că ni se va lua bruma de pământ, că vom munci în colhoz şi vom mânca la cazan. Boierii Crăsnaru şi Nae dispăruseră… Erau oameni buni şi respectaţi în sat… Iar noi nu eram sclavi pe pământul lor. Aveam şi noi, sătenii, pământul nostru… Ni s-a apus că ei erau duşmanii noştri, să votăm soarele, că soarele aduce lumină şi căldură pe pământ şi în viaţa noastră… A votat fiecare ce a crezut de cuviinţă, dar a ieşit Soarele… Cel puţin, aşa spunea mama… Care, în toţi mulţii ani care au urmat, făcea patru norme pe zi la CAP, ca să putem avea ce să mâncăm, noi, cei patru copii şi bunica, o femeie foarte bătrână, gârbovită, oarbă şi bolnavă…
…Am trăit zeci de ani cu soarele acesta în ochi, iar în august 1968, l-am însoţit pe şeful geniului, la frontieră, să-i învăţăm pe grănicerii din pichetele de pe graniţă (evident, în sectorul brigăzii din care făceam parte)  să planteze câmpuri de mine antiblindate, să facem schema câmpurilor respective de mine, ridicarea topografică se chema, să întocmim toate documentele necesare. Aveam gradul de căpitan, eram student la filozofie la fără frecvenţă şi luasem deja examenele pentru primul an… Eram tare bucuros, dar situaţia aceea din august mă bulversase peste măsură. Mă şi vedeam pe front şi încercam să evaluez pierderile poprii pe direcţia în care acţionam eu… Marile unităţi de acoperire îşi trimiseseră deja cercetaşii în dispozitivul nostru, al grănicerilor, iar noi trăiam, ca întotdeauna, cu glonţul pe ţeavă…
…După încheierea misiunii, şeful geniului – locotenent-colonelul Manole – s-a înapoiat la comandamentul brigăzii, iar eu am rămas, timp de o lună, observator înaintat la unul dintre pichete… Nu ştiu dacă reuşeam să dorm câteva ore din cele douăzeci şi patru… Eram tot timpul pe graniţă, cu ochii aţintiţi dincolo… Conceptul de apărare spre toate orizonturile mă ardea ca un cuţit înroşit în foc. Îl simţeam din plin. Mai ales după ce am vorbit din foişor (o construcţie metalică din care grănicerii făceau observarea pe timp de zi) direct cu şeful Marelui Stat Major, şi el îngrijorat de situaţia de la frontiere… Cehoslovacia fusese invadată, iar rapturile teritoriale din 1940 constituiau un precedent pe care un militar, aflat în misiune de observator pe frontieră, nu putea să nu-l aibă impregnat în toţi porii… Ca pe o uriaşă ameninţare. Aveam însă încredere în regimentele care se aflau înapoia mea, în primul eşalon al diviziei, gata cu eşaloanele lor de luptă pentru a le trimite pe primul aliniament sau în fâşia de asigurare…
…Astăzi, acele regimente nu mai există… Au fost, adică, desfiinţate.
Din armata care, în 1968, era gata să înfrunte, cu orice preţ, orice agresor care ar fi trecut peste frontierele ţării, au mai rămas doar… 75.000 de militari… Desigur, azi suntem în NATO, iar NATO, aşa cum crede politichia românească, va avea, cu orice preţ, grijă de frontierele noastre… Ca şi cum NATO n-am fi noi înşine, adică ţările care facem parte din Alianţă, ci un ceva aflat în afara noastră, deasupra noastră, un fel de factotum care nu are nevoie de efortul nostru, de bugetul nostru, de armata noastră, de militarii noştri, de curajul şi devotamentul nostru, de istoria noastră, de cultura noastră, de experienţa noastră, de viaţa noastră, de ţara noastră, ci doar de năluca noastră…
…Azi, în viziunea unor isteţi la minte, dar care văd numai drumul spre „divide et impera”, şi, deopotrivă, a unor inşi obscuri şi orbi, foşti barmani, ospătari, dansatori şi dansatoare sau ce Dumnezeu or fi fost înainte de a deveni politicieni şi, unii dintre ei, chiar lideri politici de mare anvergură, de mare carismă, guvernanţi şi parlamentari cu drept nedrept la toate, ţara aceasta numită România nu mai are nevoie nici de o armată puternică şi bine înzestrată (pentru că ne apără NATO, nu-i aşa!?), nici de poliţişti oneşti, aflaţi în serviciul cetăţeanului şi al legii şi nu al reţelelor mafiote cu noduri invizibile poate chiar printre unii dintre cei sus-puşii sau sus-ajunşii care ne dau lecţii de morală, nici de lucrători în serviciile secrete, aţii decât cei care le dau lor, puternicilor potentaţi fără de Dumnezeu şi naţiune ai naţiei, informaţia de care au nevoie pentru a cuceri puterea politică şi a se menţine la putere, nici de profesori, nici de medici, nici de spitale, nici de militari (alţii decât acei subofiţeri care, în viziunea lor de matrozi şefi, constituie baza armatei), nici de cazărmi, nici de tancuri, nici de tunuri, nici de avioane, nici de laboratoare (probabil, în afară de cele unde se prepară drogurile care distrug tineretul şi tinereţea naţiunii române), nici de bătrâni mâncători de pensii, nici de mame care nasc şi cresc copii pe banii statului, nici de copii, care mănâncă alocaţia de stat ce ar trebui să le umple lor buzunarele nesătule, nici de nimeni…
Când ţara arde în foc, prinţesa blondă de Pleşcoi construieşte, cu zâmbetul ei superior pe buze, gondole şi patinoare, păşind felin şi arogant peste frunza ei de ferigă, adună fonduri europene şi din tot felul de alte provenienţe, cu care nu prea ştie ce trebuie să facă, dar este ferm convinsă că noi, toţi ceilalţi, suntem proşti şi orbi şi nu ne dăm seama cât de important este sau poate fi ceea ce face ea… La urma urmei, chiar şi murind, trebuie să ne mai şi distrăm, nu? „Dacii râdeau de moarte şi erau liberi” scria, în Decembrie 1989, un anonim pe troiţa din Piaţa Universităţii… Ea are viziune… Când ţara va ieşi din criză, se va trezi cu patinoare, gondole şi… frunze moarte…
…Poate că blonda cu parfum de zâmbet pârjolit are dreptate. De ce să dai zece milioane de lei pentru a cumpăra aparate care să detecteze acumulările de grizu din toate minele din Valea Jiului, când cu banii ăştia poţi să le faci în zonă o gondolă care să-i urce pe munte!? La urma urmei, după ce au ieşit din şut, de prin orizonturile de adânc pe unde or fi umblat, nu le-ar strica să se suie cu gondola pe munte…
Şi, oricum, banii aceştia europeni sau de care or fi au fost repartizaţi pentru gondolă nu pentru aparate de detectare a gazului grizu. Nici pentru altceva. Sunt capitole bugetare diferite, nu se pot amesteca, fiecare cu oile lui! Aşa se explică, poate, şi de ce turismul a fost contopit cu dezvoltarea – ca şi cum doar prin turism s-ar realiza vreo dezvoltare economică durabilă, fie şi regională (nu naţională, Doamne fereşte, că nu vrea UE-ul!) şi, prin dezvoltare, turismul ar putea înflori –, iar economia, agricultura, industria, transporturile, construcţiile, energia, resursele etc. ar fi chestiuni secundare care n-ar avea decât o relaţie neimportantă cu dezvoltarea durabilă a României…

Securitate fără Armată!

Cam aceasta ar fi, în linii generale, feerica junglă în care guvernanţii, în frunte cu preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, care, potrivit Constituţiei, ar trebui să fie şi comandantul (formal şi informal) armatei, liderul ei, construiesc securitatea multilaterală a ţării şi nu mai au nevoie de serviciile Armatei României. După cum s-au desfăşurat lucrurile din 1990 până azi, se pare că – mă rog, cu unele mici excepţii – mai toate guvernările nu prea şi-au adus aminte că, undeva, pe cuprinsul acestei ţări pe care ei au vândut-o bucăţică cu bucăţică cui a fost dispus să le dea un comision, mai există şi o armată. Armata aceasta – singura instituţie care a rămas totdeauna în picioare şi verticală în vremuri de crize şi războaie, chiar şi atunci când a suferit înfrângeri grele – nu le mai era şi nu le mai este lor de folos. Mai mult, se pare că, în concepţia multora dintre componenţii noii politichii româneşti, dar şi a altora ca ei, Armata trebuia exemplar pedepsită pentru ce a făcut sau n-a făcut în decembrie 1989, trădând puterea politică şi trecând de partea populaţiei. Ei nu ştiu (şi nici nu vor să afle) că armata nu a fost creată ca scut al castelor politichiei, ci ca forţă militară de apărare a ţării împotriva duşmanilor ei. Numai nişte duşmani înverşunaţi ai României ar putea să se comporte faţă de armata ţării, aşa cum se comportă Guvernul României şi o majoritate parlamentară născută cu forcepsul faţă de rezerviştii acestei instituţii care numără 82.000 de oameni!… (NOTA BENE: Prin “politichie” înţeleg partea abjectă, iresponsabilă şi ticăloasă a clasei politice româneşti, vinovată de rapturile teritoriale din 1940, de părăsirea Basarabiei fără luptă în urma ultimatmului sovietic din 1940, pentru cedarea Insulei Şerpilor, pentru distrugerea economiei româneşti şi a sistemului financiar al ţării, pentru dispreţul profund pe care îl arată oamenilor acestei ţări, profesorilor, minerilor, muncitorilor, medicilor, agriculturilor, bugetarilor, poliţiştilor, militarilor, elevilor şi sudenţilor… O ţară care-şi desfiinţează sau îşi comasează şcolile şi spitalele este o ţară condamnată la pieire… Dacă, într-un sat, există o singură şcoală şi, în acea şcoală se află un singur elev, statul român ar trebui să facă tot efortul pentru ca respectivul elev să înveţe acolo, în acea şcoală… Dacă statul român mi-ar cere mie, om de 71 de ani, să mă duc în acel sat şi, în anii care mi-au mai rămas de trăit, să-l învăţ carte pe acel elev, m-aş duce la misiune. Pentru că efortul de a-l învăţa carte pe un copil nu este o cheltuială, ci o investiţie
…Politichiei româneşti actuale nu-i pasă, deci, nici de şcoală, nici de sănătatea naţiunii, nici de armata ţării. Dacă i-ar păsa de armata ţării, nu i-ar fi respins toate programele strategice de înzestrare. Ar fi pus în operă măcar unul! Mai mult, prin cele mai perverse mijloace din câte au fost cunoscute vreodată, încurajată, dealtfel şi de lipsa de reacţie, de indiferenţa, cuminţenia, supuşenia sau, poate, doar de bunul simţ al militarilor  care nu s-au angajat în această ceartă de ţaţe peste gard a politichiei româneşti (este vorba, desigur, de cei rezervişti, pentru că activi fac parte din marea mută), această politichie a făcut cât a putut de temeinic şi de diabolic ce ştie ea să facă cel mai bine, aţâţând profesiile una împotriva celeilalte şi oamenii, unii împotriva celorlalţi.
Politichienii şi acoliţii lor întru imagine şi prostire a omului dispus să-i asculte şi să creadă în ei l-au comparat pe subofiţerul de la baza armatei, cum zice însuşi Preşedintele ţării, cu colonelul care nu intră în transportorul blindat sau cu profesorul care, în această viziune, n-ar avea loc de răcanul cu trese care-i face umbră, pe ofiţer cu medicul neurochirurg, pe militarul profesionist cu intelectualul de rând hulit, prostit şi prost plătit. Este una dintre cele mai meschine şi mai ticăloase acţiuni ale unor politicieni iresponsabili, dar şi ale unor oameni care, fie că nu-şi dau seama ce fac, fie că ştiu foarte bine ce fac. Se ştie, fiecare profesie este unică în felul ei şi există pentru că este necesară societăţii. Profesiile nu se pot compara între ele, pentru că nu există criterii de comparaţie. Una face medicul şi cu totul alta, profesorul, ofiţerul, gradatul şi soldatul voluntar, metalurgistul, asistenta medicală, strungarul – meserie aproape dispărută în ţara aceasta –, ţăranul ajuns în sapă de lemn, precupeţul sau minerul. Dar, în mintea omului care nu vrea să meargă mai departe de cât are el în buzunar în comparaţie cu cât are altul, există doar o singură întrebare care contează:De ce el atât şi eu doar atât? Cu alte cuvinte, de ce să fie plătiţi militarii mai bine decât alte profesii, de vreme ce ei nu au obiectul muncii, întrucât nu există (evident, după mintea lor) nici un pericol de război care ar putea afecta România?! De ce să întreţină ţara o armată de care nu are nevoie?!
Această mentalitate de să moară și capra vecinului, (evident, care ar trebui să moară chiar înaintea caprei tale!), s-a indus şi în rândurile unei părţi din populaţie şi chiar din intelectualitate. Unii oameni chiar cred că ţara nu mai are nevoie de armată (şi cu atât mai puţin de rezervişti), iar militarii n-ar avea niciun drept să fie mai bine plătiţi decât alte profesii. O persoană la care eu ţin foarte mult, ca şi mulţi alţi oameni pe care eu îi cunosc de o viaţă, mi-a reconfirmat această realitate. Am ascultat-o cu tristeţe şi mi-am dat seama că n-am ce să-i răspund, că nu putem vorbi aceeaşi limbă… De ce să aibă maiorul un salariu cât neurochirurgul de aceeaşi vârstă cu el, sau chiar mai mare ca al neurochirurgului, când unul operează pe creier, iar celălalt bate berbunca prin poligoane sau Dumnezeu mai ştie ce face?! Care-i obiectul muncii lui, de vreme ce ţara nu se confruntă cu crize, intervenţii militare, conflicte sângeroase sau războaie?! De ce maiorul conferenţiar universitar din Universitatea Naţională de Apărare, spre exemplu, ia o soldă mai mare decât salariul unui conferenţiar civil din aceeaşi universitate? Doar fac acelaşi lucru, nu?! De ce ar fi maiorul mai cu moţ?! Cam aşa gândea acea persoană, invocând o altă  persoană care i-ar fi vorbit, pe bună dreptate, despre aceste gânduri…
O rudă apropiată mie era foarte intrigată că pensia mea de general al Armatei României în rezervă (acum în retragere), cu aproape o jumătate de veac de slujire a oştirii, în condiţii extrem de grele, cu 50 de cărţi publicate şi cu vreo 25 de ani de şcoală, este cu mult mai mare ca a lui de fost muncitor la uzinele mecanice… Iar o sclipitoare minte de intelectual care nu cochetează în nici un fel cu profesia de militar răcan de doi bani şi nici cu respectul faţă de această instituţie (pe care, după mărturisirile lui, nu l-a avut niciodată) nu înţelege de ce o mulţime de oameni (o fostă ceapistă, o fostă profesoară, un fost muncitor etc.) au pensii de câteva sute sau de două mii şi ceva de lei, în timp ce unul de prin zona uniformei militare de care a auzit el prin antenele lui puse pe fruntea sa de justiţiar, are şapte mii. Pensia medie a militarilor români, stimabile, este în jur de 1500 de lei, iar la 7000 nu ajunge niciunul. Există doar câţiva care sar peste 5000 de lei, dar nu depăşesc şase, dar aceia sunt foşti şefi ai Statului Major General, singura instituţie cu competenţe strategice de anvergură din această ţară…
Mai mult, cu câţiva ani în urmă, unii de teapa celui care scria în România liberă un astfel de articol susţineau că Statul Major General al Armatei României ar trebui desfiinţat, la fel şi categoriile de forţe ale armatei, în timp ce unii jurnalişti se întrebau de ce mai are nevoie România de aviaţie militară… Un prim-ministru respectabil afirma, tot aşa, cu câţiva ani în urmă, că nu bagă el bani în fiare pentru militari, care să ruginească… Ce bine ar fi ca fiarele militarilor să ruginească nefolosite în războaie! Dar care stat responsabil de pe lumea aceasta îşi permite să nu bage bani în astfel de fiare?! Şi aşa, Armata României este, din câte ştim noi, singura din lume care a făcut o reformă dramatică reducându-şi, în doar câţiva ani, efectivele de le peste 200.000 la 75.000 de militari, fără să se doteze cu mijloace corespunzătoare, ceea ce reprezintă o vulnerabilitate inacceptabilă, ce poate genera, în cazuri extreme, o tragedie de uriaşe proporţii, precum cea suportată de armata noastră în prima parte a Primul Război Mondial şi, în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Cotul Donului!!
…În primii ani de după 1990, forţaţi de nevoia de a adera la NATO, de sfaturile consilierilor străini şi de presiunile europene şi euro-atlantice, armata a fost dramatic redusă, iar ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari forţaţi să accepte disponibilizarea şi chiar să opteze pentru ea. Acum, onor Guvernul şi Preşedintele ţării îi acuză că n-au stagiul complet, că au beneficiat de salarii compensatorii, băgând mâna în buzunarul statului, ca şi cum ei sunt vinovaţi că li s-a întrerupt cariera militară la anii când cei mai mulţi dintre ei dădeau randamentul maxim… Nicio altă instituţie din România nu a făcut o reformă atât de drastică şi nu a contribuit atât de substanţial la integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană cum a făcut-o Armata României!…
Politichia românească şi-a văzut sacii în căruţă şi acum a trecut la un atac pervers cu vuvuzele otrăvite împotriva acestei instituţii, ştiind că ea nu-şi poate folosi puterea ei de albatros pentru a se apăra de meschinăriile şi mizeriile celor care o comandă. Mai mult, politichia s-a infiltrat în aproape toate structurile ei, creând, la M-100 şi în aproape toate structurile importante ale instituţiei, o adevărată coloană a cincea care, încet, încet, distruge spiritul demn, vertical, riguros şi loial al principiilor acestei instituţii pe care nici un război nu a pus-o la pământ. Ceea ce face politichia românească astăzi cu instituţia militară a României este mult mai grav decât ce au făcut comuniștii care, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, au aruncat floarea ofiţerimii Armatei României, care şi-a făcut exemplar datoria în război, în închisori… Pierderile în ofiţeri superiori ale Armatei României, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial au fost mai mari decât cele din timpul războiului…
Şi agresiunea împotriva Armatei României se continuă cu aceeaşi obstinaţie cu care a început imediat după evenimentele din 1989. Acum centrarea atacurilor se face nu doar pe pensionari, ci şi spre Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere, întrucât acest sindicat nu este dispus să tacă şi să facă sluj în faţa celor care lovesc în onoarea şi demnitatea unor oameni care au slujit în mod exemplar armata şi ţara.
Aşa cum am scris de foarte multe ori, încă din vremea când eram redactor şef al ziarului armatei, simt nevoia să atrag şi acum atenţia asupra acestui război pe care politichia românească, prin reprezentanţii ei cei mai iresponsabili, îl duce fără încetare împotriva instituţiei militare a ţării, atacându-i vârfurile, patrimoniul cultural şi valorile, structurile şi funcţiunile, exact aşa cum o tagmă de poeţi, scriitori şi tot felul de inşi ce se cred originali, atacă valorile ţării, marii ei bărbaţi, scriitorii ei adevăraţi, domnitorii ei, cărturarii ei şi eroii ei din toate timpurile.

Sinteza unui coşmar patologic

Pe scurt, realitatea dramatică a acestui război politic dus împotriva Armatei României tocmai de cei care ar trebui s-o protejeze, s-o consolideze şi s-o respecte, este următoarea:
1. Cel mai perfid atac împotriva armatei ţării îl constituie acordarea cu nemiluita, fără nici un fel de discernământ a gradului de generalaltora decât militarilor activi, aflaţi în funcţii de importanţă strategică. De drept, acest grad ar trebui acordat numai coloneilor care se află în activitate, când sunt promovaţi pe funcţie de general şi care îndeplinesc criteriile de competenţă strategică impuse de acest rang. Gradul de general este cel mai important grad din orice armată, întrucât se acordă celui care are competenţe strategice (strategos – strateg, comandant cu rol strategic). Este un grad de demnitar. Acordarea acestui grad rezerviştilor care nu au avut niciodată funcţii de general, unor oameni care n-au nicio legătură cu domeniul strategic înseamnă umilirea, banalizarea şi distrugerea nivelului strategic al unei armate, coborârea lui în derizoriu, transformarea lui într-o recompensă de doi bani, terfelirea onoarei şi demnităţii militare, adică distrugerea vârfului unei instituţii. E drept, toată această mascaradă se produce, într-un fel, în afara porţilor instituţiei militare, dar, după opinia mea, Statul Major General n-ar trebui să accepte sub nicio formă acordarea acestui grad fără avizul său, iar acest aviz n-ar trebui acordat dacă nu se îndeplineşte cerinţa strategică imperioasă care să impună o astfel de avansare, repet, numai a celor activi. Rezultă că, în România, oricine poate deveni general, dacă este propus de cineva, iar propunerea este agreată de cel în drept să acorde acest grad, adică de Preşedintele României şi de cei care sunt obligaţi să-şi de avizul.Consider această realitate un atentat grosolan la onoarea, demnitatea şi funcţia gradului de general şi, pe cale de consecinţă, la securitatea naţională a României.
2. Ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari, după ce ies la pensie, rămân, până la vârsta de 62 de ani, în evidenţa centrelor militare, având calitatea de rezervişti. Ei constituie rezerva armatei şi pot fi oricând chemaţi sub arme, dacă situaţia o cere. După vârsta de 62 de ani, sunt scoşi din evidenţa centrelor militare şi sunt consideraţi în retragere. Dosarele lor se arhivează şi se trimit acolo unde se păstrează arhiva armatei, dar nu se distrug. Nu mai pot fi, deci, mobilizaţi. Toate pensiile acestor oameni din rezerva armatei sunt plătite de către armată, din bugetul ei şi nu din bugetul de asigurări sociale. Şi este normal să fie aşa, de vreme ce ei se află în evidenţa armatei şi trebuie să se prezinte imediat, atunci când sunt chemaţi. Ei nu sunt scoşi din armată, nu au încetat raporturile cu armata, ci, datorită uzurii pe care o presupune truda în această instituţie de risc extrem, locul lor este luat de colegii lor mai tineri, în timp ce ei trec la o perioadă de odihnă activă, aşa cum trec unităţile uzate în timp de război la o perioadă de refacere şi completare. Evident, aceşti oameni nu se mai pot reface pe deplin, dar, până la 62 de ani, rămân în rezerva armatei. Prin legea 119/2010, onor Guvernul României şi onor Parlamentul ţării, la care se adaugă promulgarea ei de către Preşedintelui României, care este şi comandant al armatei, desfiinţează această realitate, această relaţie intrinsecă şi rupe definitiv armata activă, de armata de rezervăPractic, armata de rezervă nu mai există! Pentru simplul motiv că aşa sună bine la electorat, întrucât nu cred că poate exista alt motiv în folosul ţării şi al instituţiei militare. Mai mult, armata va fi obligată să vireze (cel puţin pentru foştii pensionari militari care nu au fost cuprinşi, de-a lungul carierei, în sistemul contributiv, pentru că nu a existat atunci un astfel de sistem, în afară de cel al contribuţiei pentru pensia suplimentară) o sumă importantă la cuantumul de pensii sociale, adică la grămadă, acolo unde statul face ce vrea şi cum vrea el cu aceşti bani. Singurul câştig pentru statul român ar putea fi (iluzoriu, desigur) acela că pensionarii militari nu mai beneficiază de creşterea pensiei lor odată cu mărirea soldei de grad a camarazilor lor activi, pentru că ei au fost deposedaţi de facto şi de jure de efectele gradului lor militar. Ceea ce este o ticăloşie! Pentru militarii Armatei României (activi şi de rezervă), Legea 119 este un act criminal, este o rupere a armatei de rezerva ei, ceea ce echivalează cu distrugerea instituţiei militare şi reducerea ei la funcţii de nişă. Legea duce la eradicarea unei părţi din resursa umană calificată şi rodată preţ de o viaţă de om în toate structurile şi ierarhiile militare. Aceasta înseamnă renunţarea la o parte însemnată din capacitatea armatei, adică din capacitatea de apărare a ţării, fără nici un motiv, întrucât o astfel de măsură nu va aduce sub nicio formă bani la buget, ci, dimpotrivă, va mări cheltuielile bugetare. Este un alt atentat la securitatea naţională a României, întrucât legea separă în mod arbitrar şi ostentativ Armata României de resursa ei cea mai calificată şi cea mai rodată – generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri rezervişti – aflată încă în capacitate de a acţiona eficient în spaţiul luptei, întrucât vârsta acestor oameni se situează între 55 şi 62 de ani.
3. Atacul împotriva vârfurilor armatei pare a fi strâns legat şi de condamnarea unora dintre cei mai importanţi generali – desigur, la vremea lor – ai Armatei României la ani grei de închisoare, în urma vinei care li s-a atribuit referitor la comportamentul lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Este vorba de generalii Victor Stănculescu, Iulian Topliceanu şi Mihai Chiţac. Nu contest deciziile Justiţiei. Este treaba ei, pe care bănuiesc că şi-a făcut-o aşa cum a crezut de cuviinţă şi aşa cum şi-a făcut-o. Dar eu îi cunosc foarte bine pe aceşti oameni, întrucât, în activitatea mea de redactor, redactor principal, şef al Secţiei pregătire de luptă şi învăţământ militar de la ziar şi, în perioada 1990-1997, de redactor şef al ziarului central al armatei, i-am întâlnit de zeci şi sute de ori, în fel de fel de ipostaze, iar deciziile luate de ei şi modul lor de comportament în diferite situaţii mi s-a părut unul de foarte bună calitate. Ca ofiţer al Armatei României, nu pot să mă dezic de camarazii mei, nu pot să nu relev, pentru cei care nu i-au cunoscut, caracterul lor deosebit, lucrurile bune pe care le-au făcut într-o perioadă când nu se prea putea mişca în front. Generalul Stănculescu a fost primit, în 1990, cu entuziasm la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, într-o perioadă de frământări, nemulţumiri, zbateri şi clarificări. Diplomat şi om cu foarte multă experienţă, a reuşit să ţină situaţia în mână, să ajute enorm instituţia militară, să păstreze un echilibru când totul se dezechilibra, când fenomenul CADA era în floare, cu cele bune şi cele mai puţin bune ale acestui grup de ofiţeri care încercau să facă ceva, dar nu aveau nici mijloacele şi nici experienţa necesară, când industria de apărare era atacată din toate poziţiile favorabile distrugătorilor de ţară, când toate structurile erau penetrate de serviciile secrete ale celor care numai binele României nu-l doreau, când o parte din presă încuraja distrugerea economiei, jaful băncilor şi al ţării, când acuzele mediatice şi de orice altă natură la adresa armatei nu încetau… L-am cunoscut bine pe generalul Stănculescu în acea perioadă grea. Găsea totdeauna o soluţie, încerca să stabilizeze situaţia, să protejeze instituţia militară… De câteva ori, în avionul care ne ducea la Budapesta sau prin alte locuri din Europa şi din ţară, mi-a arătat o demisie pe care o purta cu el… Era nemulţumit de direcţia în care mergea ţara, intuia parcă ce a avea să se întâmple peste ani… Acum zace în închisoare. Îmi pare rău de un asemenea om echilibrat, înţelept şi puternic… Desigur, Justiţia a avut motivele şi argumentele ei pe care, poate, eu nu le ştiu. Dar eu, care nu mă abat niciodată de la convingerile mele de ofiţer al Armatei României devotat adevărului, meseriei şi ţării, am lucrat foarte bine, atunci, în acele vremuri grele de început de după 1990, cu acest om cultivat, inteligent şi înţelept…
Pe generalul Iulian Topliceanu îl cunosc şi mai bine, din vremea când era comandantul Armatei a 4-a din Transilvania. Am participat, în calitate de ziarist militar specializat în probleme ale pregătirii de luptă şi învăţământului militar, la toate aplicaţiile, tragerile importante şi chiar la procesul de instruire care se desfăşura zilnic în unităţi. Cunoşteam unităţile Armatei a 4-a mai bine decât documentele din biroul meu de la redacţie. Am fost impresionat de rigoarea şi exactitatea acestui comandant care sosea la ora 06.00 dimineaţa în comandamentul Armatei şi nu ierta pe nimeni, atunci când respectivul greşea, dar care era respectat de toată lumea. Era, acolo, în Armata a 4-a, o echipă de excepţie, cu Pralea, Gheorghiu, Degeratu, Popescu şi alţi ofiţeri care trăiau la maximă intensitate rolul lor de forţă armată, acolo, în inima ţării… Aplicaţiile întocmite de ei erau exemplare, comunitatea comandamentului era una de mare valoare şi de o condiţie morală excepţională.
Prin vara anului 1989, alarmat de numeroasele informaţii care ajungeau şi la mine pe diferite căi şi care nu prevesteau nimic bun privitor la situaţia din România, după ce am discutat câteva minute, la el în cabinet, cu aparatul de radio pornit, despre asimetrismul periculos al conducerii României de atunci (asemenea lucruri se discutau desul de deschis în unele unităţi militare), l-am întrebat, pe generalul Topliceanu, ce crede el despre toate astea şi care consideră că ar fi pericolele următoare pentru România. A mărit puţin volumul aparatului de radio, s-a ridicat de la birou, a făcut câţiva paşi prin cameră şi mi-a spus, cu precauţie, în câteva cuvinte, sintetic, cum îi era obiceiul, că, deocamdată nu aveam de-a face cu un pericol iminent, dar, după ce se vor retrage din Europa cei 500.000 de militari sovietici, ar fi posibil să avem probleme. Oricum, presiunile asupra ţării sunt din ce în ce mai mari şi viitorul nu ne rezervă zile liniştite… Cu toţii ne gândeam la evenimente de tipul celor care se petrecuseră în august 1968, când forţe ale Tratatului de la Varşovia, mai puţin cele româneşti, invadaseră Cehoslovacia… În timp ce comandantul Armatei a 4-a îmi spunea aceste lucruri, resimţeam emoţia acelor zile din august-septembrie 1968, când eram observator înaintat într-un pichet de grăniceri, la frontieră, cu regimentele unei divizii încolonate în raioanele de alarmă, data să intre în dispozitivul strategic de acoperire…
…Prin octombrie 1989, în drum spre Borşa, m-am abătut din nou pe la Cluj şi am avut o discuţie de câteva minute cu colonelul sau locotenent-colonelul (nu mai ţin minte precis gradul pe care îl avea) Constantin Degeratu. Îndeplinea, în vremea aceea, funcţia de şef al Secţiei operaţii şi era un ofiţer foarte bine informat. În vară, îmi spusese că majoritatea militarilor din unităţi sunt la munci agricole şi, dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, va fi foarte greu de reacţionat în timp util, cu atât mai mult cu cât nici stocurile nu erau chiar complete. De data aceasta, mi-a spus că scenariile cu trecerea intempestivă peste frontieră, gen Cehoslovacia, nu mai par de actualitate, dar s-ar putea să avem de-a face cu o destabilizare a situaţiei în mai multe oraşe principale din România… Şi pomenise oraşele Timişoara, Târgu Mureş, Arad, Bucureşti… Şi încă vreo câteva… Se referea la agitarea populaţiei, la acţiunea unor grupuri, la provocarea unor distrugeri şi, evident, la generarea unui tip de reacţii care ar fi justificat o intervenţie din afară…
Peste numai două luni, previziunile şefului Secţiei operaţii a Armatei a 4-a aveau să se confirme…
Generalul Chiţacu era unul dintre acei ofiţeri inteligenţi şi cumpătaţi, cu personalitate, de o modestie frumoasă şi foarte atent cu subordonaţii săi. Lucra într-un comandament important, cel care se ocupa de protecţia NBC, iar activitatea acestui comandament se concretiza într-o remarcabilă capacitate a Armatei României de a face faţă unui atac inamic cu arme de distrugere în masă. Subordonaţii săi erau pur şi simplu mulţumiţi şi chiar impresionaţi de calităţile acestui om care ştia nu numai să vorbească frumos, să fie elegant şi atent, ci şi să rezolve corect toate problemele cu care se confruntau cei pe care îi avea în subordine. L-am cunoscut şi eu ceva mai bine, atât înainte de 1989, cât şi în perioada care a urmat şi am fost plăcut impresionat de calităţile sale de om şi de ofiţer. Şi în cazul lui, Justiţia o fi avut argumentele şi motivele ei pentru a-l condamna, dar eu nu pot să nu scriu măcar aceste rânduri despre unul dintre oamenii inteligenţi, modeşti, cumpătaţi şi realişti pe care i-am cunoscut şi i-am respectat.
Presa de prin cotloanele subversiunii de toate tipurile a descoperit acum că generalul (r) Constantin Degeratu se află în fruntea unei federaţii a organizaţiilor militarilor în rezervă şi în retragere care pregăteşte un război civil în România. Citându-se nişte rapoarte americane ale CIA, se insinuează că cei 82.000 de pensionari militari reprezintă o forţă care poate contribui la declanşarea unui război civil şi la alungarea guvernului devenit nepopular… „Vina” generalului Degeratu, pe care eu îl cunosc foarte bine, de o viaţă, încă de pe vremea când era comandant de pluton de cercetare la Batalionul de vânători de munte de la Brad, este aceea că este un ofiţer inteligent, meticulos, care munceşte aproape fără răgaz, care are principii şi care efectiv ştie carte. A absolvit facultatea de drept, a absolvit Colegiul Regal de la Londra, a fost câţiva ani profesor la Garmish, iar acum conduce un masterat în cadrul Universităţii „Dimitrie Cantemir”, unde lucrează aproape non-stop şi nu scoate niciodată trei cuvinte din gură fără a fi gândite şi cumpănite pe toate feţele şi prin toate implicaţiile posibile… Este unul dintre generalii pe umerii căruia au căzut masiv şi intempestiv sarcinile şi riscurile uriaşei reforme a Armatei României, pe vremea când era şef al Statului Major General, şi ştiu prin ce trece acest om, astăzi, când zecile de mii de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri care au fost nevoiţi să părăsească armata atunci, dintr-o necesitate considerată vitală pentru viitorul de securitate al ţării (este vorba de integrarea în NATO), sunt etichetaţi chiar de Preşedintele al cărui consilier a fost, că au beneficiat de această oportunitate pentru a-şi însuşi salariile compensatorii… Ei, bine, salariile compensatorii nu au fost o oportunitate, ci o momeală, o păcăleală pentru ca ei să accepte şi, unii dintre ei, chiar să ceară să părăsească armata în floarea carierei… Au cerut, pentru că, oricum, erau disponibilizați… Este dramatic, dar adevărat. Iar acest om, generalul (r) Constantin Degeratu, un om elegant şi un camarad de excepţie, poartă povara acestei stratageme a materializării unui interes naţional, pe care guvernul actual îl consideră altfel…
În mintea de papuc a unora, ar trebui ca un general de talia lui Constantin Degeratu să pregătească un război civil pentru a da jos un guvern pe care ţara nu îl mai suportă… Nu ştiu cine şi de ce scrie asemenea enormităţi, prin fel de fel de fiţuici, despre un om care a trecut şi trece prin vremuri şi experienţe grele, dar nu mă mai mir de nimic… Astăzi, orice este posibil…
În loc de concluzie
…Acestea sunt doar câteva dintre realităţile de coşmar ale acestor zile, când haosul ne cuprinde din ce în ce mai mult sufletele. Desigur, sufletul nu se schimbă, dar se răneşte profund şi pe termen lung, uneori, iremediabil… Este de neînţeles cum guvernanţi, politicieni, parlamentari, în loc să lase armata în pace să-şi facă treaba ei importantă acolo unde ei, politicienii, o trimit cu dezinvoltură, adică prin teatrele de operaţii ale lumii, acolo unde se moare, dar şi la instrucţie şi acolo unde se creează şi se consolidează forţa militară a ţării – poate cea mai importantă componentă a puterii naţionale a unui stat normal, ultima creastă, ultima rezistenţă  –, o supun la fel de fel de presiuni, la fel de fel de scenarii abjecte, la fel de fel de umilinţe şi nedreptăţi.
Ceea ce fac ei pensionarilor militari de azi constituie o expresie a lipsei lor de consideraţie faţă de această instituţie, a politicii lor abjecte de „divide et impera”, afirmând că, de fapt, aşa e bine, că viitorul celor de azi va fi altul, că principiul contributivităţii dă şi posibilitatea optării pentru o pensie privată (care se practică deja de câţiva ani şi care nu are nicio legătură cu măsurile lor aberante şi retroactive de recalculare pe principiul contributivităţii a unor pensii stabilite pe alte criterii) şi că abia acum lucrurile se aşează pe o temelie solidă… O temelie inventată de ei, întrucât nu mai există nicăieri în lume astfel de temelii, iar principiul contributivităţii nu se poate invoca acolo şi atunci unde el nu a existat. Sau, oricum, nu era şi nu este treaba militarilor să stabilească sistemele şi procesele prin care lor li se atribuie drepturile înscrie în contract.
Contributivitatea este tot atât de normală şi de legală ca şi non-contributivitatea, atunci când este vorba de stat şi de angajaţii săi de forţă, care se află, adică, în solda sa, a statului, dar asta nu este o chestiune care se aplică în trecut. Căutarea statelor de plată a soldelor şi altor venituri pe o durată de peste 50 de ani, pentru 82.000 de pensionari militari, la care se adaugă alte zeci de mii din alte instituţii ale sistemului securităţii şi apărării naționale, este una dintre cele mai absurde măsuri care au fost luate vreodată de vreun guvern din această lume. Eu nu cunosc nici un caz asemănător. Mă uimesc în faţa acestei uriaşe prostii care pune pe jar şi fără nici un folos atâta lume, care agită spiritele, care a provocat deja morţi şi răniţi şi care încalcă, cu voia unui onor Parlament neputincios şi furat la vot, cele mai elementare drepturi ale omului.
Ruşine!
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

 

Un act de mare curaj

26 decembrie 2010 

Uneori, în plină zi, îmi muşc degetul pentru a mă convinge dacă sunt treaz sau visez. Pentru a ieşi, de fapt, din coşmar. Pentru că, uneori, nu-mi dau seama dacă ceea ce văd şi aud este real sau este doar un vis urât, un coşmar.
Degetul mă doare. N-am cum să mă trezesc, sunt mai treaz decât oricând. Iar nopțile îmi sunt, mai toate şi mai tot timpul, albe…
Astăzi, am o zi liberă. După o noapte albă. Mă aşez în faţa laptop-ului, îmi frec mâinile şi mă bucur că toată ziua voi putea redacta şi tehnoredacta articolele pentru revista “Univers Strategic” la care lucrez şi că, în cea de a doua parte a zilei, voi finaliza şi editorialul.
…Televizorul este deschis. Nu mă interesează absolut deloc instrumentul acesta, mă dezgustă atât de tare, încât, uneori, când soţia mea îl lasă deschis (eu nu-l mai deschid de multă vreme), îmi vine să-l arunc pe geam. În afara unor documentare ştiinţifice bune transmise pe anumite canale, cele mai multe dintre programe sunt sub orice critică. Pe cele mai multe dintre posturi, nu poţi găsi decât violenţă verbală, grosolănie, deformare a limbii române, eludare, umilire sau chiar distrugere a pronumelor de politeţe, vulgaritate, murdărire a frumuseţii şi sensibilităţii feminine, reclame de prost gust sau prost făcute, chiar dezgustătoare, telenovele penibile, manele, ştiri care te zgârie pe creier, reportaje de o calitate îndoielnică… Imagini care distrug cuvântul şi cuvinte chinuite sau schingiuite pe măsura imaginilor… Desigur, sunt şi cuvinte amare sau dureroase despre comportamentul unui guvern care mai are puţin şi distruge tot ce a mai rămas de distrus în această ţară distrusă…
Las dezgustul acesta deoparte, încerc să ies din el, deschid InDesign-ul şi încep să aşez în pagină textele. Mă fascinează. Programul de tehnoredactare este perfect, articolele sunt bine scrise şi de bună calitate… Mă simt în largul meu…
La televizor, se discută ceva despre o moţiune de cenzură pe legea salarizării unice impusă de FMI şi făcută de guvern din topor împotriva salariaţilor şi a respectului muncii… Ştiu de ea, am citit-o şi eu şi, la amărăciunea unui sistem absolut idiot de recalculare a pensiilor militarilor pe principiul contributivităţii, s-au mai adăugat şi efectele dezolante şi revoltătoare ale acestei legi…
Îmi spun că moţiunea nu va trece, iar spectacolul care va fi dat în Parlamentul României va fi, ca şi până acum, un fel de dialog al surzilor pe întuneric… Se vor acuza unii pe alţii, îşi vor striga vorbe grele, ca la uşa cortului, ca şi cum toate maşinaţiunile politice făcute de 20 de ani încoace care au dus la distrugerea economiei, a învăţământului, a încrederii, a respectului, a bunului simţ nu s-ar fi făcut sub puterea şi oblăduirea lor, ci a unor mutanţi…, veniţi de pe o altă planetă, eventul din spaţiul diavolului… Iar ei abia acum au aflat…
Premierul îşi înghite primele cuvinte din cel mai şubred limbaj de lemn din câte au existat vreodată… Când îl aud vorbind pe acest om, mă cuprinde o silă iremediabilă… În mine se produce un conflict imens… Mult vreme, am fost jurnalist, iar pentru un jurnalist cea mai mare bucurie este să îi asculte pe oameni… Individul acesta, ajuns, Dumnezeu ştie cum!, prim-ministru al României, prin stupiditatea cuvintelor contradictorii pe care le spune cu nonșalanță şi insensibilitate despre măsuri dramatice împotriva populației, mai ales a angajaților statului, măsuri care nu au mai fost niciodată luate în această ţară, murdăreşte în mine preţuirea şi respectul cuvintelor pe care le slujesc de o viaţă… Le simt pângărite când ies din gura acestui om atât de mic la suflet… Duhoarea lor mă loveşte exact în creştet… Sunt năucit. Nu credeam că am să cunosc vreodată acest sentiment…
Un politician viclean, cu oarecare carismă dată însă de o inteligenţă care, până la urmă, s-a dovedit a fi perversă, orgolios şi orbit de sentimentul puterii, ajuns, în primul rând, datorită jurnaliştilor care l-au cultivat şi l-au adus în văzul lumii, dar şi „calităţilor” sale de şmecheraş care prind bine la publicul străzii votante, pe cea mai înaltă funcţie în statul român, dar orgolios şi tenace, şi un alt politician, mărunt la suflet şi penibil în comportament, fac o echipă groaznică. Iar modul josnic în care au realizat majoritatea parlamentară, înfiinţând, peste noapte, un grup politic imoral al independenţilor, care au fugit pur şi simplu din cele două partide din opoziţie – PSD şi PNL –, reuniţi ulterior cu cinism şi demagogism ieftin într-un partid – Uniunea Naţională pentru Progresul României –, care, probabil, la următoarele alegeri, va primi zero voturi, arată cam ce înseamnă morala şi corectitudinea în politica românească.
Asocierea PDL-ului cu UDMR-ul, partid politic etnic – contradicţie în termeni – care, în nici un caz, nu doreşte binele României, ci destrămarea ei, arată neputinţa politicii româneşti, lipsa ei de orice conştiinţă politică reală, de orice principii ale ştiinţei politice, de orice orizonturi strategice, de responsabilitate şi de patriotism. Partidele politice din România, mai puţin UDMR-ul, sunt formate, în mare majoritate, din orbi, surzi, oportunişti şi rătăciţi politic care, după toate aparenţele şi realităţile de până acum, habar n-au ce interese reprezintă şi ce rol au ei în crearea unei clase politice mature şi responsabile. Desfăşurarea evenimentelor politice din 1990 şi până în prezent arată clar spiritul de junglă din politica românească, lipsa oricăror orizonturi politice şi a oricărui sistem de valori politice care ar trebui să stea la baza formării şi activităţii unui partid.
În vremea guvernării social-democrate, culmea, s-au făcut unele dintre cele mai păguboase privatizări, fiind, practic, distrusă sau înstrăinată avuţia naţională a României, în vremea guvernării liberale, programele de înzestrare a Armatei României au fost pur şi simplu aruncate la coşul de gunoi, pentru că liberalii n-au dorit, după expresia primului ministru de atunci, să bage bani în fiare care să ruginească, iar acum, în vremea guvernării democrat-liberale, care se proclamă a fi de dreapta, se iau cele mai „staliniste” şi cele mai stângiste măsuri de distrugere a valorilor intelectuale, de nivelare a veniturilor, pe grila cea mai de jos, sub limita de supravieţuire şi de ignorare a valorilor!
Dacă acestea sunt partidele politice din România (şi este vorba de partide aflate în parlamentul ţării!), atunci cine, în locul lor, ar putea să elaboreze programe de relansare economică, de creare a puterii reale a statului, a respectului şi relaţiilor benefice cu ţările vecine şi cu cele europene?! Şi încă ceva. Cum îşi închipuie guvernanţii României, onor Parlamentul Ţării şi onor Preşedinţia României că poate exista putere a statului fără putere economică şi fără putere militară? Şi cu o putere judecătorească pentru care, spre exemplu, pensiile uriaşe ale magistraţilor sunt constituţionale, pe când cele modeste ale militarilor nu? Pe ce lume se trezesc aceşti politicieni aduşi prin votul necumpătat, cumpărat sau păcălit al naţiunii să conducă România, când toate statele de pe glob ţin să-şi consolideze coordonatele esenţiale ale Puterii (cultura, educaţia, economia, informaţia, forţa militară şi relaţiile internaţionale, materializare în parteneriate, alianţe şi coaliţii), cu politica de vătafi şi de slugoi pe care o duc în detrimentul populaţiei, valorilor, intelectualilor şi muncitorilor? Cum de a intrat România în criză economică şi financiară, când băncile nu-i mai aparţin, când economia a fost înstrăinată, învățământul bulversat şi făcut varză cu proiecte de legi fanteziste care n-au nicio legătură cu cerințele reale ale educației, când forţa de muncă a fost pur şi simplu alungată în afara frontierelor ţării, iar creierele silite să emigreze?
Din păcate, politica românească, dusă de niște oameni care n-au nicio legătură cu acest domeniu, se caracterizează cam prin aceleași metehne grave (dar, de data aceasta, mult mai grave!) care au condus la situația din 1940, soldată cu rapturile teritoriale şi cu intrarea tării în război pentru a mai salva ce mai era de salvat. Pentru corectarea erorilor uriaşe pe care le-au făcut politicienii României din acea perioadă, a fost iarăşi nevoie de sângele ostaşilor armatei, de sângele poporului român… Iar pe unii dintre ofiţerii de mare valoare care n-au reuşit să moară pe frontul de Est sau pe cel de Vest, noua politichie – cea comunistă –, condusă se ştie foarte bine de cine, i-a aruncat în închisori, alături de unii dintre marii intelectuali ai țării…
… În timp ce primul ministru al tării, triumfalist şi penibil, pronunță primele cuvinte de lemn alterat ale unui discurs hodoronc-tronc, mi-au venit în minte aceste gânduri extrem de dureroase…
Doamne, de ce n-am închis televizorul înainte de a mă apuca de lucru?!…Acum toată ziua o să-mi fie amară şi murdară!
…Primul ministru îşi înghite cu noduri cuvintele, apoi se oprește contrariat şi nu prea. Pe fața lui imperturbabilă, nu se citește mai nimic, este ca a unui cadavru viu. Coboară de la tribună şi se duce în sală, în timp ce conducătorul ședinței camerelor întrunite strigă la 112 să se ia măsuri… Bâiguie şi el, primul ministru al Ţării, ceva în legătură cu viaţa şi sănătatea celui care s-a aruncat de la balcon în sala de plen…
…Las calculatorul şi mă postez în fața televizorului… Aflu, stupefiat, că, în timp ce prim-ministrul – probabil cel mai penibil prim-ministru pe care l-a avut vreodată tărișoara asta eroică – îşi înghiţea cuvintele-i zgrunţuroase, un om s-a aruncat în cap de la balcon, în sala de plen, strigând: „Pentru tine, Boc!”
Pe tricoul său scria cu markerul :”Ne-aţi ciuruit şi ne-aţi vândut, ne-aţi ucis viitorul copiilor!”. “Asta este viaţa în care trăim noi!”. “Am copil de şapte ani, nu mai am cu ce să-l întreţin”.
Din acel moment, nu m-am mai desprins de televizor, până către miezul nopţii. Eram departe de Bucureşti, undeva, la marginea ţării…
Unii dintre parlamentari, cum era şi firesc, au fost profund impresionaţi. Unii chiar au plâns… Le tremura vocea când vorbeau… Sunt şi ei oameni… Cei care mai sunt… Alţii, crezându-se tari, au încercat să facă pe indiferenții… Alţii s-au arătat de-a dreptul contrariaţi. Cum să fie posibil aşa ceva?! Cine a îndrăznit să le tulbure spectacolul? Un nebun s-a aruncat de la balcon să facă senzație! Ei şi? Dar cum de a fost lăsat să ajungă până aici?! Dacă era un terorist sinucigaș şi avea la el o încărcătură!? Ce face sistemul de securitate? Cum este posibil să se producă aşa ceva în sala de plen a Parlamentului României?! Cum este posibil ca noi, parlamentarii, oameni aleşi ai naţiunii, oameni importanţi, cei mai cei, şi noi, guvernanţi, cei mai importanţi demnitari din această Ţară dintre cei mai importanţi, să nu fim în siguranță tocmai în acest palat care trebuie să fie de maximă securitate?!
…Mă uit stupefiat la acest spectacol îngrozitor. Realizez imediat dimensiunile tragediei. Aflu că omul care s-a aruncat de la balcon, pe primele cuvinte ale discursului primului ministru, este electrician la Televiziunea Română. Îl cheamă Adrian Sobaru. Un nume necunoscut. Că a premeditat momentul. Că l-a pregătit cu minuţiozitate. Şi-a scris pe tricou mesajul pe care dorea să-l transmită, a venit în locul unui coleg, pentru că nu era tura lui, şi s-a aruncat, ca într-un bazin, cu capul în jos. Aflu că avea doi copii, unul fiind autist, că se confruntă cu dificultăți financiare, că ar fi ajuns la capătul disperării, că… Se spune, de asemenea, că era un om jovial, un angajat vechi al televiziunii (ecusonul cu numărul 23) şi un foarte bun specialist… Că nu avea probleme cu Televiziunea Română, că i s-a plătit la timp salariul de 2500 de lei, că…
Şi informațiile de tot felul se continuă… Apoi, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea… Un psiholog explică foarte clar – din punctul de vedere al psihologului – gestul sinucigaș al electricianului. Omul a epuizat toate mijloacele pentru a-şi rezolva problema şi a apelat la ultimul… Gestul lui este comparat apoi cu cel al brașoveanului care, înainte de 1989, şi-a dat foc pe pârtie, în semn de protest faţă de regimul ceauşist şi a ars ca o torţă, cu cel al profesoarei care a stat 70 de zile în greva foamei…
Cei intervievați sunt prudenți, nu-l declară nebun, dezaxat etc. etc. Totuși, cei mai mulți, dintre care face parte şi primul ministru, ţin să spună că gestul acestui om de 40 de ani este necugetat, că nu aşa se rezolvă problemele, că a abdicat prea uşor de la datoria de tată pe care o are faţă de copiii săi, de familia sa, el fiind singurul care aducea bani în casă…
…Iarăşi mi s-a făcut silă. Au venit imediat niște femei de serviciu şi au şters sângele de pe podea… Lacrimile s-au şters mult mai uşor, cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg durerea semenilor lor şi, la urma urmei, dacă nu-i afectează direct pe ei, nu le prea pasă… Sau chiar dacă le pasă – în sensul că sunt impresionaţi –, uită repede. Pentru că uitarea este înscrisă prea brusc şi prea dur în legile omeneşti…
…Am continuat să rămân în faţa televizorului şi să asist la acest spectacol cumplit, deşi ar fi trebuit să mă urc la volan şi, în cinci ore, cât durează drumul de la Drobeta Turnu Severin, unde mă aflam, la Bucureşti, să ajung în Piaţa Constituției, împreună cu 20 de milioane de români sau măcar cu zece milioane… Şi să-i spun răspicat acestui guvern de aroganți neputincioși şi acestui parlament format din impotenți politici, că problemele țârii nu se rezolvă tăind salariile, recalculând pensiile, omorând populaţia sau alungând-o din ţară, ci cerându-i acestei populații (şi creându-i condiţiile minime necesare) să muncească pentru ţară, pe obiective clare şi precise, eşalonate în timp, după programe inteligente şi responsabile… Pentru că gestul acestui electrician care lucra la Televiziunea Română nu a fost un simplu act sinucigaș, cum crede lumea indiferentă a acestei ţări ajunsă şi adusă în sapă de lemn, ci un act de mare curaj, un act eroic de trezire a unei naţiuni care se comportă exact ca o turmă mânată la tăiere de niște politicieni-ciobani inconștienți şi venali, avizi de bani şi de putere…
Cu faţa zdrobită şi, probabil, cu nişte dureri îngrozitoare, el a strigat, de pe targa cu care-l duceau spre ambulanță profesioniştii de la SMURD, nişte oameni excepţionali, un cuvânt pe care politicienii României l-au uitat sau nu l-au cunoscut niciodată în esenţa lui, ca necesitate înţeleasă: Libertate!
Primăria, prin vocea unei doamne care nu prea știa ce spune, a arătat că ea şi-a făcut datoria, plătind la timp cei şase sute cincizeci de lei (expediați chiar pe 16 decembrie!), iar dacă mai este nevoie de ceva, de bani pentru ajutarea familiei etc., se va rezolva…
Biata femeie nu-şi prea găsea cuvintele, era aproape încurcată, jenată şi solidară cu acest nefericit care, ajuns la disperare, a vrut să-şi ia zilele… Atât a înțeles ea din gestul acestui om. Iar parlamentarii n-au înțeles nici măcar atât. Unii, neputincioși şi oripilați de acest gest uluitor, au părăsit pur şi simplu sala, iar cei ai puterii au continuat lucrările ca şi cum nimic nu s-a fi întâmplat. N-au avut însă curajul să voteze împotriva moțiunii şi nici să renunțe la un proiect de lege diabolică, primitivă şi criminală. Probabil că, pentru tranșa de la FMI, sunt în stare să condamne la moarte jumătate din națiunea română, să treacă în posesia unui alt stat regiuni întregi sau chiar România întreagă, fiind convinși că ei sunt, de fapt, adevărații salvatori şi eliberatori ai poporului român…
Poate că, într-un fel, au dreptate: cea mai perfectă formă de libertate este MOARTEA…
Mesajul celui care s-a aruncat de la balcon era, de fapt, unul ce exprima primele două versuri din Imnul României: „Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte/ La care te-osândiră barbarii de tirani.” Iar acest îndemn era adresat, din Templul Democraţiei, pentru că asta înseamnă Casa Parlamentului, întregii naţiuni şi, în mod nemijlocit, reprezentanţilor ei, aflaţi în sală. Chiar din bârlogul lor aurit.
„Barbarii de tirani” sunt chiar guvernanții acestei ţări, mai exact, politicienii acestei ţări, care, de ani de zile, nu fac altceva decât să omoare, prin reforme nechibzuite şi chiar absurde, economia, transporturile, cultura, educația, securitatea, apărarea şi viaţa românilor şi României. În două decenii, n-au creat nimic, dar au vândut, au dăruit altora şi au distrus aproape tot. Inclusiv sufletul oamenilor.
Asta voia să spună, voit sau nu, electricianul care s-a aruncat de la balcon în plenul unei adunări parlamentare care legifera şi legitima o nouă agresiune împotriva poporului român. Am toată admiraţia pentru curajul acestui om care a crezut că poate trezi, prin gestul său, nişte adormiţi, nişte indiferenţi, nişte inconştienţi, nişte criminali…
…Lui Adrian Sobaru, ar trebui să i se ridice, pe locul în care a căzut, acolo, în inima Parlamentului României, o statuie. Sper că un Parlamentul cu adevărat românesc va face cândva acest gest.
Gheorghe Văduva

 

DREPT DIAVOLESC

11 decembrie 2010

…Am lucrat 40 de ani bătuţi pe muchie, ca militar activ, în Armata României. Zece ani din cei 40, am fost la talpa cea mai de jos a armatei, comandant de pluton la un batalion de şcoală de gradaţi şi instrucţie. Am lucrat apoi într-un stat major de brigadă, la un comandament de armă, în una din direcţiile Ministerului Apărării Naţionale, apoi, douăzeci de ani, la ziarul armatei. Mi-am dus viaţa mai mult pe trenuri îngheţate şi pline de praf, pe drumuri de sute de kilometri parcurse pe jos, prin noroaiele ţării, şi pe piatra muntelui, pe terenurile de aplicaţii, prin poligoane, pe terenurile de instrucţie şi, după 1990, şi prin teatrele de operaţii, acolo unde cădeau bombe. Între două trenuri, dar şi pe trenuri, am scris. Am scris mult. Atât de mult, încât acum mi se pare foarte puţin…
Am absolvit, între timp, facultatea de filozofie (şase ani), Academia Militară (am fost şef de promoţie) şi două cursuri post-academice. Am devorat bibliotecile, documentarele, cărţile de specialitate, revistele militare, pe cele de filosofie, sociologice şi psihologie… Pentru că generaţia mea readucea în Armata României respectul faţă de carte, de patrimoniu şi de valori, truda pe informaţie, pe cunoaştere. Timp de 20 de ani, după ce am absolvit facultatea, până la ore târzii din noapte, rezolvam, de dragul exerciţiului intelectual şi al aplicaţiilor sale posibile, probleme de logică matematică… Am, acasă, la locul cel mai de preț din bibliotecă, toate volumele de culegeri de astfel de probleme… Nu era o simplă ambiție sau un hobby. Era determinarea unei generații. Era respectul față de carte şi de instituția care a dat României nu numai morți şi eroi pe câmpul de luptă, în marile războaie pentru reîntregirea şi apărarea neamului, ci şi oameni de valoare pentru această ţară… Fireşte, eu nu mă consider unul dintre ei, ci doar unul din generația care a contribuit la renașterea în Armata României a spiritului lor…
Am ieşit la pensie în 1997, cu o pensie de 1.400.000 lei. Timp de şapte ani, am fost redactorul şef al ziarului armatei, iar în ultimi patru ani şi şef al Grupului de presă al Armatei. Pensia era foarte modestă pentru acele vremuri. Abia ne ajungea să achităm facturile (telefon, întreţinere, electricitate, impozite) şi să luăm, eu şi soţia mea, două mese pe zi. Ulterior, au fost operate corecturile necesare şi pensia a devenit decentă. Din anul 2001 până în 2009, am lucrat, ca cercetător ştiinţific, la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, înfiinţat în 2001, instituţie de prestigiu a Armatei României, care a produs, în aceşti ani, un volum impresionant de studii şi cercetări ce se regăsesc în noua reconfigurare intelectuală şi strategică a gândirii militare româneşti.
Am fost nevoit să renunţ la locul de muncă, tocmai când aveam în lucru Tratatul de strategie militară contemporană (Teoria strategiei, Practica strategică, Arta strategică), în trei volume, peste 1500 de pagini, întrucât guvernului i-a venit ideea interzicerii cumulului pensiei cu salariul. Fără să ofere o altă alternativă decât aceea, pripită şi absolut nechibzuită, pe care a gândit-o el, sau cine o fi gândit-o. De exemplu, eu aş fi fost dispus să lucrez, cu carte de muncă, dar fără salariu, până la terminarea proiectelor pe care le aveam deja demarate…
Am scris aproape 50 de cărți, ultimele zece chiar în perioada cât am lucrat la CSSAS (Strategia acţiunilor rapide; Strategie militară pentru viitor; Arta militară de-a lungul mileniilor, două volume; Eseu despre arta strategică; Strategie militară contemporană; Războiul viitorului, viitorul războiului; Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic; Aspecte militare ale abordării operaţiei bazată pe efect; Război şi cunoaştere; Război şi haos). Două dintre ele (Războiul viitorului, viitorul războiului şi Război şi haos) au fost premiate de revista Gândirea Militară Românească, ultima, în noiembrie 2010, cu premiul I.
Desigur, între cele 50 de cărţi, se situează şi nouă romane (Între două toamne, Trepte, Nucul şi via, Poarta zorilor, Muntele iernii, Orb în lumină, Rugăciune pentru un străin, Viscoliri, Porţile umbrei), două volume de versuri (Zidire de fum, Amurguri pe rug) şi un volum de note de călătorie (America, simplitate în măreţie), precum şi alte genuri. Dar şi acestea se înscriu într-o tematică militară, pentru că eroii romanelor şi suportul celorlalte creaţii literare au fost oamenii armatei, militarii. Toate, dar absolut toate cărţile pe care le-am scris s-au ocupat aproape în exclusivitate de calitatea oamenilor din această instituţie, de vocaţia lor, de filozofia unui modus vivendi special, la limită zero, în coordonatele unui risc extrem, pe care numai instituţia militară îl cunoaşte şi îl generează.
Am consacrat acestui efort toată viaţa mea. De zeci de ani, dorm doar câteva ore pe noapte. În rest, citesc, meditez îndelung la marile subiecte ale filosofiei instituţiei în care am trăit şi am slujit 53 de ani fizici, psihici şi intelectuali din cei 70 de ani calendaristici ai mei. Şi scriu. În anul 2008, spre exemplu, am scris aproape 6.000 (şase mii) de pagini. Programul meu de lucru a fost, de când am ieşit de pe băncile şcolii militare, de cel puţin zece ore pe zi. De fapt, a fost douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pentru că şi visele (atunci când am visat) conţineau efectul hipnagogic al acestui modus vivendi militar… N-am scris decât ce am cunoscut în mod direct, ce am trăit şi ce a rezultat din extensia în planul artei a unei experienţe temeinice şi îndelungate, pentru că eu am trăit toată viaţa ca simplu soldat, atingând chiar şi astăzi, la această vârstă, performanţele fizice, psihice şi morale pe care trebuie să le atingă un bun soldat…
Scrisul meu s-a generat din această strădanie. Am mers sute de kilometri pe jos, am făcut alpinism, am condus maşini de luptă, am zburat pe toate tipurile de aeronave din dotarea armatei, dar mai ales am trăit la intensitate maximă viaţa de militar, viaţa de soldat care trebuie să-şi care singur raniţa şi să urce singur muntele. Eu mi-am cărat totdeauna singur raniţa, inclusiv raniţa intelectuală, şi am urcat totdeauna singur, sau în echipă, muntele. Şi asta timp de peste o jumătate de secol…
Spun toate acestea, nu pentru a arăta cât de grozav am fost sau sunt eu. N-am fost deloc grozav. Şi nici acum nu sunt. Am fost doar un bun soldat. Şi sunt un produs al acestei instituţii, căreia i-am consacrat, ca fiecare militar, tot. Absolut tot. Spun toate acestea, pentru că simt nevoit să o fac. Acum, când experienţa mea atât de îndelungată, cunoştinţele mele destul de profunde (pentru că, în acest răstimp, am citit, cum spuneam, biblioteci întregi), vocaţia mea, destul de clar conturată, entuziasmul meu, probat într-un volum de realizări destul de importante, ar trebui să-şi urmeze cursul firesc al omului aflat la o vârstă când încă mai poate să aştearnă pe hârtie sau pe pagina calculatorului înţelepciuni, sunt pur şi simplu umilit, contrariat, jignit şi pus pe drumuri. Să dovedesc instituţiei pe care am slujit-o toată viaţa că chiar am slujit-o. Adică să-i spun eu pe unde m-a mutat ea, pe la ce unităţi am fost, cu cât am fost plătit… Că ea nu-şi mai aduce aminte… Adică nu m-a găsit prin hârţoagele ei şi nu prea ştie pe unde am fost… Ca şi cum toate documentele doveditoare nu s-ar afla la ea, ci la mine. Ca şi cum aceste state de plată pe care le caută acum şi nu le mai găseşte ar fi fost făcute în dublu exemplar, unul aflându-se la ea, celălalt la mine. Ca şi cum ar fi negociat vreodată cu mine solda pe care mi-a atribuit-o, primele, salariile de merit, drepturile de autor şi toate celelalte… Pe mine nu m-a întrebat niciodată nimic. Mi-a spus doar funcţia pe care sunt încadrat şi, când am semnat statul de plată, am văzut şi ce soldă am. Nu m-a interesat niciodată cuantumul acesteia. Atât trebuia să fie, atât am primit. Nu era treaba mea să mă ocup de asta. Era treaba armatei. Eu mi-am făcut datoria faţă de ea şi, într-un fel, până la acest punct mizerabil din viaţa mea şi a României, şi-a făcut-o şi ea faţă de mine. Cultura ei organizaţională, care se încadrează perfect în ceea ce azi de numeşte Teoria Z în managementul modern, face parte integrantă din viaţa mea. Mă mândresc cu această instituţie, chiar dacă ei, la ora actuală, prin conducătorii ei, nu-i mai pasă de mine…
Casa de pensii şi toate structurile care se ocupă cu această invenţie diabolică de recalculare a pensiilor militarilor după un sistem inventat de actualul guvern şi care nu există nicăieri în lume ar trebui să ştie că, la DMRU, se află, cel puţin pentru fiecare ofiţer din Armata României, o fişă foarte clară cu toate unităţile pe unde acesta a umblat. Mai mult, pentru fiecare funcţie prevăzută în această fişă, există, la cei în drept şi responsabili cu treaba asta, şi nivelul de salarizare.
De la început, adică de la simpla consultare a acestei fişe, orice miop sau orice grămătic ar fi văzut imediat că, spre exemplu, funcţia de colonel 19 era salarizată cu atât. Era suficient ca, pornindu-se de aici, să se realizeze, cel puţin în prima etapă, cuantumul veniturilor lunare de bază ale fiecărui ofiţer, maistru militar şi subofiţer din Armata României, urmând ca celelalte venituri (prime, salarii de merit, sporuri, drepturi de autor etc.) să fie identificate şi transmise la casa de pensii de cei care se ocupă efectiv de aşa ceva, într-un timp rezonabil.
Unuia dintre colegii mei, căruia i-a venit adeverinţa de venituri de la Centrul Militar, îi lipsesc 21 de ani! Ca şi cum omul acesta ar fi umblat hai hui prin spaţiul cosmic şi nimeni nu mai ştie pe unde a fost el timp de două decenii, în timp ce era ofiţer activ al Armatei României şi venea în fiecare zi la program. Cum să fie posibil aşa ceva când, se ştie, dacă, în timpul liber, plecai de acasă mai mult de o jumătate de oră, trebuia să anunţi prin telefon ofiţerul de serviciu unde te duci, cât stai acolo şi cum poţi fi anunţat!? Şi în concediul legal de odihnă era la fel. Ofiţerul de serviciu de la unitate avea, pentru fiecare dintre cei aflaţi în concediu, într-un registru special, un tabel cu locul unde se află, numărul de telefon unde poate fi găsit şi adresele unde trebuia să i se trimită telegrama în caz de urgenţă, aflată şi ea într-un plic sigilat.
Atunci cum de s-a inventat ideea absolut neghioabă de a-l pune pe fiecare pensionar să facă cerere la Centrul Militar de care aparţine pentru a i se elibera o adeverinţă cu veniturile realizate de el în armată? Era treaba Casei de Pensii, a DMRU şi a structurilor de conducere ale armatei să facă munca aceasta pentru fiecare pensionar în parte! Pentru că ei au toate documentele, toate datele. Nu le este oare ruşine să terorizeze 82.000 de oameni cu asemenea aberaţii de un cinism înfiorător? Nu le este oare ruşine să-i oblige pe aceşti oameni prin ordin şi prin lege să depună cerere pentru recalcularea (reducerea) pensiilor împotriva voinţei lor?
De ce nu au procedat şi cei de la Interne la fel? Ce rost are o cerere de recalculare a pensiei pe care trebuie s-o facă fiecare pensionar militar, dacă recalcularea nu se face la cererea pensionarului, ci la ordinul Guvernului? Cine îl împiedică pe onor Guvern să-şi pună în funcţiune maşina de omorât pensionari şi să culeagă datele de care are nevoie pentru a-i arunca în temniţele deşertăciunii şi umilinţei, aşa cum au făcut-o şi guvernele de după 1944 când au zvârlit în închisori floarea ofiţerimii române, cea care luptase eroic în Est şi în Vest pentru pământul României? Ce economii crede onor Guvernul României că se vor realiza prin reducerea celor 82.000 de pensii militare sau a unora dintre ele? Unde a mai văzut el aşa ceva? Care ţară din lume îşi umileşte într-un asemenea hal militarii pensionari?
Sunt sute de întrebări adresate de pensionari, dar şi de instituţii ale acestora, prin zeci de scrisori trimise tuturor instituţiilor conducătoare din ţara aceasta – de la Preşedinţie la Ministerul Apărării Naţionale –, la care nu a dat nimeni nici un răspuns şi nu le-a acordat nimeni nicio atenţie. Probabil, cineva le-o fi contabilizat pe undeva, pentru a avea, ulterior, „grijă” de petiţionari.
Dacă tot dorea să reducă pensiile, de ce nu a făcut-o în mod direct, arbitrar, fără tevatura asta absolut idioată! După ce s-au desfiinţat zeci de unităţi, după ce s-au distrus documente, după ce există un regim clar al arhivelor, fiecare document păstrându-se doar un număr de ani, cum de şi-au închipuit aleşii naţiei – pentru că toţi sunt vinovaţi în aceeaşi măsură – că, în numai câteva luni, va fi rezolvată o problemă care angajează sute sau chiar mii de oameni pentru o perioadă de cel puţin 2-3 ani? Dacă guvernul doreşte – iar ce doreşte el este lege! – ca toate pensiile să fie calculate pe principiul contributivităţii şi introduce în mod artificial contributivitatea posibilă a militarilor prin comparaţia veniturilor lor cu nivelul de contributivitate pe care şi-a asumat-o, ca peste tot în lume, statul (pentru că armata nu este firmă privată sau una cu capital de stat, ci un instrument al statului suveran!), atunci trebuie să aibă răbdare până ce se caută prin toate arhivele şi să găsesc statele de plată şi cele suplimentare. Iar acolo unde nu se găsesc, nu se poate aplica principiul salariului mediu pe economie, pentru că militarii au avut solde nu salarii, ci principiul soldei funcţiei şi gradului care se cunoaşte foarte exact şi poate fi găsită în documentele care reglementează plata acesteia (chiar dacă nu se mai găsesc statele).
Toate actele normative elaborate în spiritul unei legi neconstituţionale încalcă grav drepturile omului, sunt măsuri arbitrare, negândite, cu efecte dezastruoase asupra pensionarilor, nu doar prin reducerea cuantumului pensiilor şi scăderea standardului de viaţă, ci mai ales prin cel al efectului psihologic, al umilinţei, al comportamentului grosolan al guvernanţilor şi tuturor celor angajaţi în aceste măsuri discriminatorii, al minciunii, al capcanelor întinse cu cinism unor oameni care n-au altă vină decât aceea că au fost militari şi şi-au făcut datoria faţă de ţară!
Grav este că aşa gândesc şi acţionează şi unele structuri din armată, începând chiar cu ministrul apărării naţionale. În loc să caute soluţii corecte care să ducă la îndeplinirea acestei măsuri stupide, dar imperative – reducerea pensiilor –, ele au elaborat şi întreţinut o metodologie care-i privează pe foştii militari, în mod grosolan, de un drept indiscutabil şi, mai mult, îi pune pe drumuri şi îi supune unor presiuni care, cu siguranţă, că pe unii îi vor trimite direct în mormânt. Dacă mecanismul de soluţionare a acestei probleme – respectiv, sistemul de colectare a datelor pentru obţinerea veniturilor – ar fi fost conceput şi pus la punct cu inteligenţă şi bună credinţă, el ar trebui să funcţioneze. Iar dacă problema nu putea fi soluţionată în timpul arbitrar şi stupid fixat de un guvern inconştient, atunci soluţia era ca, până la obţinerea tuturor datelor necesare, pensia să fie calculată nu după salariul mediu pe economie care nu are nicio legătură cu sistemul de retribuire a armatei, ci cu solda minimă sau medie a gradului şi funcţiei (pentru că astea se cunosc cu mare exactitate pentru fiecare militar în parte) chiar şi din fişa existentă la DMRU sau din ordine care stabilesc precis nivelul şi cuantumul soldelor pe grade şi funcţii.
Chiar nu s-a găsit unul în toată armata să le spună că au la îndemână toate datele şi că pot recalcula pensiile în trei etape: 1. Urgenţa 1 – solda după grad şi funcţie; 2. Urgenţa 2 – prime, salarii de merit, venituri, drepturi de autor etc.; 3. Urgenţa 3 – alte activităţi în afara ministerului sau conexe etc.
Dar şi în cazul acestor urgenţe, trebuiau şi puteau fi operate nişte particularităţi, în funcţie de ce spune fişa fiecăruia.
Toţi cei care diriguiesc acest proces monstruos ne asigură că totul va fi bine, că ei sunt trup şi suflet cu noi, că diferenţele se vor plăti retroactiv etc. etc.  Ca şi cum facturile pe care trebuie să le achiţi lună de lună aşteaptă banii tăi care îţi vor fi trimişi… retroactiv…
Bazaconii!
Vor să scape cât mai repede de nişte oameni în vârstă care îi încurcă, de nişte oameni care nu mai sunt importanţi, de nişte oameni care au slujit în armata de ieri, dar pe care nu-i pot arunca în închisori, cum au făcut-o comuniştii, nu pentru că n-ar dori să facă asta (pe unii chiar i-au şi aruncat), ci pentru că nu mai este la modă o astfel de exterminare…
Imediat după 1989, ar fi existat chiar şi o idee (sau un plan) de aruncare în închisori a unui mare număr de ofiţeri… Mai ales a unora cu funcţii de răspundere în timpul comunismului. Dar, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor nu a permis punerea acestei idei în aplicare… Să fie această stupidă idee pusă în aplicare abia acum, prin altfel de mijloace?! Pentru că, urmărind declaraţiile oficialilor din guvern şi din armată, pensiile până la 30 de milioane nu se vor reduce, ba, dimpotrivă, unele chiar vor creşte. Şi atunci care se vor reduce? Cele care depăşesc 30 de milioane sunt, după unele date, în jur de 1200. Acestea sunt cele care,  fiind  drastic reduse, vor aduce bani la bugetul ţării? Chair dacă ar fi 20.000, cred guvernanţii că reducerea lor va acoperi risipa uriaşă pe care o fac ei în fiecare minister şi în fiecare cheltuială nechibzuită? Oricum, toate pensiile mai mari de 30 de milioane vor fi drastic reduse, întrucât, din câte am aflat, la recalculare, nu poate fi depăşit coeficientul 5. Magistraţii,   pensionarii constituţionali ai acestei naţii, ce coeficient au?
Cine sunt cei care au, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, pensii de peste 30 de milioane? Evident, unii colonei şi unii generali. Or majoritatea dintre aceştia au trăit şi în vechiul regim. Afară cu ei! Să scăpăm ţara de mentalitatea comunistă! Să zică mersi că nu au fost deja masacraţi! Noi, ceilalţi, floarea românească, prospătura acestei naţii, nu avem loc de ei!
Asta se sugerează prin măsurile aberante luate de guvern. Aşa cum am mai supus-o, dacă guvernul dorea să reducă pensiile, pentru că nu are bani să le plătească, le putea reduce cum dorea el. Fără să facă atâta tevatură, cu cuvinte pe care nicio armată din lume, în afară de cea românească, nu le-ar fi acceptat, precum cele de „pensii nesimţite”, pronunţate chiar de primul ministru al ţării, omul care stă pe scaunul unui Brătianu… Mai mult, acest om care se spune că urăşte efectiv Armata României sau, în orice caz, care nu are nicio sensibilitate faţă de această instituţie (ca şi alţi prim-miniştri, dealtfel, care, la vremea respectivă, spuneau că ne apără NATO şi nu bagă ei bani în fiare care să ruginească, distrugând pur şi simplu procesul firesc de modernizare a armatei), a fost decorat, la 25 Octombrie 2010, de Ziua Armatei, cu cea mai înaltă distincţie a acestei instituţii…
…Un tânăr scria, pe un forum, că ţara aceasta nu va fi liniştită şi pe drumul cel bun până ce nu vor muri toţi cei de peste 50 de ani! Desigur, cuvântul este liber şi fiecare individ îl poate folosi pentru a-şi vărsa veninul din el asupra cui vrea. Dar atitudinea guvernului actual faţă de persoanele în vârstă confirmă pe deplin această mentalitate. Guvernul nu poate avea răbdare ca fiecare bătrân să moară de moarte naturală… Comportamentul de tânăr nesăbuit şi needucat este specifică şi actualului guvern al României care crede că ţara începe şi se termină cu el…
România nu este şi nu a fost niciodată o ţară săracă. România are un popor inteligent, care a dat lumii oameni importanţi, are resurse, petrol, climă favorabilă, pământ să-l ungi pe pâine. A avut şi sisteme de irigaţii, păduri, întreprinderi agricole performante, unele unităţi industriale de top, bănci, ţări prietene în toată lumea, o industrie performantă a petrolului (locul 2-3 în lume), pieţe, un învăţământ de calitate, bazat sisteme de valori… În 20 de ani, au dispărut toate. Vândute, distruse, date pe gratis, reformate până la aruncarea lor în haos…
…Îmi este atâta silă de acest sistem care distruge sistematic ţara pe care am jurat s-o apăr cu preţul vieţii, încât şi tastele calculatorului mă dor… Cred că toată lumea a obosit scriind, citind sau ascultând descrierea unui dezastru de care este vinovată în exclusivitate clasa politică…
Nu există ţări bogate şi tari sărace, există ţări bine guvernate şi ţări prost guvernate”, scria Peter Drucker, pe care, probabil, o vreme, unii dintre noi nu l-om fi crezut. Pe mine m-a impresionat însă acest realism. Care corespunde foarte bine şi cu spiritul nostru. Pentru că avem şi noi o vorbă: Peştele de la cap se împuţeşte …
Toţi cei care au ajuns pe treapta “dreptului de a candida” la conducerea ţării sunt, aproape fără excepţie, cam tot ce poate avea mai rău naţiunea asta. S-a intrat într-un cerc vicios. Ei impun condiţiile şi tot ei beneficiază de ele. Ei impun legile, şi tot ei sunt primii care le încalcă. Ei se declară duşmanii de moarte ai corupţiei, dar ei sunt primii care o încurajează şi, mai ales, care o practică… Trăiesc într-o continuă campanie electorală, penetrează toate structurile statului şi pe toate le supun şi le distrug. Dau dovadă de o aroganţă pe care n-o întâlneşti nici la proştii fuduli, acompaniată de o inteligență perversă şi, la actualii guvernanţi, de o răutate fără margini. De-a lungul a numai două decenii, au vândut tot ce se poate vinde – petrol, economie, finanţe, pământ –, iar acum au început şi vânzarea fiinţei naţionale, a oamenilor sau, şi mai rău, au trecut la exterminarea națiunii române… Nu le pasă!
Ce să faci împotriva acestor fameni care au distrus guvern, parlament, preşedinţie, ministere, tot? Carol I al Angliei, care promova dreptul divin al regelui, a intrat în război cu Parlamentul (vestitul război civil din Anglia), tocmai pentru că el se considera deasupra oricăror legi. A pierdut acest război, pentru că nici regele nu se poate afla deasupra legii, iar la 30 ianuarie 1649 a fost executat. De unde şi consacrarea aforismului britanic „Be ye ever so high, the law is above you”.
Din păcate, în România de azi, Legea nu este şi nu poate fi mai presus de sus-puşii care distrug pas cu pas ţara. Ei se situează deasupra oricui, a Legii, a Universului, a Omului şi a lui Dumnezeu, în numele unui drept care numai divin nu poate fi…

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

CONSPIRAŢIE ÎNGROZITOARE SAU EFECT AL UNEI PROSTII CÂT ROATA  CARULUI

21 noiembrie 2010 

„Căci din nimic de s-ar face o speţă sau alta, atunci de prisos să mai fie seminţe”
Lucretius

Realităţi şi premise

Românul ştie din timpuri imemoriale că trebuie să stea în banca lui, să nu se amestece nici în treburile altora, nici în mersul soarelui pe cer, nici în strălucirea lunii, nici în curgerea apelor, nici în volbura lumii. Românul tradiţional se fereşte de vâltori şi de complicaţii, gândeşte îndelung şi alege calea simplă, de cele mai multe ori, bătătorită de înaintaşii lui sau bine chibzuită şi creată, în mod inteligent, de el însuşi. Românul vechi nu se amestecă în treburile lumii. Nici în meschinăria ei, nici în prostia ei. El ştie, cam tot de pe atunci, adică din vremurile în care codrii îl adăposteau şi îi ofereau hrană, adăpost şi de toate, că viaţa lui depinde de el însuşi, de cer şi de pământ. Şi aşa a trăit mereu, chiar şi atunci când veneau alţii, în goana sălbatică a cailor struniţi de războinici migratori, peste el. Se ascundea o vreme de fulgerele negre ale năvălitorilor – pentru că nu avea altă opţiune –, apoi,  după ce furtuna trecea, se întorcea la ale sale. Nu numai românul, sau cum s-o fi numit el atunci, era aşa, ci mai toate popoarele sedentare aveau un comportament asemănător.
Între populaţiile războinice migratoare şi populaţiile sedentare, există o deosebire fundamentală, chiar dacă şi unele şi celelalte fac parte din specia umană. Filozofia sedentarului este una a spaţiului plin, a spaţiului suficient, a spaţiului-izvor, a spaţiului cald, umanizat, a spaţiului-resursă. Sedentarul are dimensiunea verticală a existenţei sale. El priveşte şi gândeşte totdeauna pe verticală. În fiecare dimineaţă, el, se uită la cer şi la pământ. De la cer, aşteaptă binecuvântarea, soarele şi ploaia, singurele importante pentru viaţa sa naturală, de la pământ aşteaptă rod şi adăpost. Adăpost vremelnic şi adăpost etern. Abia în eternitate, în concepţia românului, care nu l-a uitat niciodată pe Zamolxe, cerul se uneşte cu pământul, iar el scapă de grijile vieţii. Pentru sedentar, contează foarte mult aceste lucruri.
Migratorul se uită la orizonturi. Privirea lui este orizontală. El nu se gândeşte la ce-i oferă pământul – pentru că pământul arid şi neprimitor al stepei şi al deşertului nu-i oferă mare lucru –, ci la noile locuri în care poate găsi hrană, adăpost vremelnic sau durabil şi bunuri de prădat. Aceste locuri se găsesc, pentru migratorul războinic, totdeauna dincolo de orizonturi.  Pe el nu-l interesează cum se produc bunurile, ci cum se apucă, cum se smulg din mâinile celor care le fac. Sedentarul are filozofia pământului roditor, a statorniciei, migratorul are filosofia spaţiului gol, a trecerii dincolo de orizont…
Sedentarul este, prin excelenţă, proprietar. El are o bucată de pământ şi o casă pe care o transmite din generaţie în generaţie. Aceste lucruri nu sunt trecătoare, ci durabile. Omul trece, pământul şi casa rămân. Comunitatea şi vecinătatea sunt importante doar în măsura în care nu tulbură acest modus vivendi. Comunitatea şi vecinătatea oferă, într-adevăr, un spaţiu de securitate şi de întrajutorare, dar esenţa sedentarului se află în forţa rădăcinilor lui, în durată. El înaintează încet în spaţiul civilizaţional, este reticent la nou, foarte legat de valori ancestrale şi de patrimoniu, iar interesul lui tradiţional nu depăşeşte curtea şi ogorul lui. Industrializarea şi modernizarea au schimbat unele lucruri pe ici pe acolo, dar nu şi această esenţă. Sedentarul s-a adaptat la noile condiţii, împrumutând foarte mult şi de la migratorii războinici, dar, în situaţii-limită, se comportă cum îi este gena.
Năvălirile populaţiilor migratoare l-au obligat pe sedentar fie să se ferească din calea hoardelor, fie să se unească cu vecinul său, să facă rost de arme şi să se apere. Lucrurile nu sunt prea complicate în modul de viaţă al sedentarului. Nici în cel al migratorului. Noi, cei care avem orbul găinilor sau care nu mai vedem copacii din cauza unei păduri inexistente, le complicăm şi le sofisticăm, în numele unor interese care, dacă le analizăm în profunzime, vom constata că nu sunt ale noastre şi ale neamului nostru, ci ale altora, blestemaţi să migreze şi să distrugă, să-i alunge pe alţii şi să le ia bunurile.
În partea de Nord a ţării, în acel loc extrem de pitoresc şi de interesant numit Ţara Oaşului, un spaţiu care numără doar 23 de localităţi, există, exact la hotar, o comună specială. Ea se întinde pe vreo 30 de kilometri şi are un singur drum care constituie, deopotrivă, intrare şi ieşire. Localitatea respectivă se numeşte Cămârzana. Este o localitate frumoasă, pitorească, cu case răspândite pe dealuri şi văi, cu păduri care, cu vreo 30 de ani în urmă, colorau în verde-negru colinele şi dealurile din jur, cât vedeai cu ochii. Aveai impresia că te afli aproape de cer, într-un spaţiu de început de lume, în care liniştea, echilibrul şi oamenii convieţuiau frumos şi foarte elegant. Comuna nu avea nici câini, nici încuietori la porţi şi la uşi. Mă aflam acolo împreună cu un vechi coleg din liceul „Fraţii Buzeşti” de la Craiova care, după ce absolvise facultatea, fusese repartizat la Liceul din Negreşti-Oaş. La un moment dat, îmi face semn să intrăm într-o curte. Deschide poarta, intră în curte, urcă cele câteva trepte şi ajunge în tindă. Ridică capacul de la găleată, şi bea o cană cu apă.
- Mi s-a făcut sete, vere!
- Îl cunoşti pe stăpânul casei?
- Nu.
- Atunci!?
Mi-a explicat. Aici, mi-a spus el, oamenii sunt altfel. Nu-şi închid porţile şi uşile şi nu ţin câini în curte. Câinii trebuie să stea la pădure, să păzească oile. Aici e sat, nu pădure! Dacă omul are nevoie de ceva – să bea o cană de apă, spre exemplu –, deschide poarta şi intră în curte. Chiar şi în casă. Oamenii sunt, aici, ca fraţii. Au încredere deplină unul în celălalt.
În fiecare duminică, se îmbrăcau în hainele cele mai bune şi coborau de pe uliţele care duceau la casele lor de pe dealuri şi văi, în centrul satului, la biserică. Ascultau slujba şi veştile pe care le aducea părintele. Apoi rămâneau la roată (horă).
Comuna are o poveste foarte simplă. Aici, în pădurile seculare care acopereau aceste dealuri, îşi ascundeau oamenii locului, pe timpul năvălirii migratorilor războinici, comorile lor cele mai de preţ: fetele. Zânele. Ceilalţi – bărbaţi în putere, flăcăi şi chiar femei robuste – îi atacau pe migratori sau se ascundeau de migratorii războinici, dar prin alte locuri. Aici era un loc de mare taină, numit Camera Zânelor, într-un cuvânt Cămârzana. Cu timpul, după ce migraţiile războinice s-au rărit, oamenii au venit lângă comorile lor. Şi au întemeiat această superbă localitate.
Invoc această frumoasă poveste a unei localităţi din România pentru că ea evocă un spirit profund şi un adevăr fundamental. Oamenii acestor locuri şi-au apărat cum au putut comorile. Dacă adăugăm şi alte numeroase poveşti sau legende – între care şi cele care ţin de comorile regelui Decebal, de grija şi îndârjirea cu care populaţia acestei ţări a rezistat atacurilor din toate timpurile – avem, cred eu, o imagine concludentă asupra modului de viaţă al românilor. Au trăit între frica ameninţării veneticilor războinici şi liniştea pământului.

Mereu a fost aşa

În vremea imperiilor (Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-ungar), situaţia românilor era una extrem de grea. Te şi întrebi cum de nu au dispărut ca neam şi ca populaţie, după atâtea vremuri vitrege şi nenorocite. România, în vremea imperiilor, era, deopotrivă, zonă-tampon sau spaţiu de siguranţă strategică şi, în acelaşi timp, vacă de muls. Nu era, propriu-zis, un teren de dispută între marile imperii. Disputa se centra, îndeosebi, pe strâmtori (Bosfor şi Dardanele) şi pe controlul culoarelor strategice, iar ţara noastră trebuia să plătească un tribut greu pentru a fi lăsată cât de cât în pace.
Voi încerca să explic, pe scurt, situaţia geopolitică a vremurilor-coşmar pentru România. Cred că este necesar să reflectăm asupra acelor realităţi, întrucât ceea ce se întâmplă azi, mai ales după recentele summit-uri franco-germano-ruse, dar nu numai, arată că, de fapt, istoria se cam repetă. Desigur, pe alte coordonate, într-un alt mediu conflictual şi cu alte obiective strategice, dar care, pentru ţara noastră, înseamnă, de fapt acelaşi lucru: izolare, presiuni complicate, distrugere sistematică (sau autodistrugere condiţionată) a potenţialului uman, intelectual, tehnologic şi chiar cultural, aducere în sapă de lemn, falimentare geopolitică incontestabilă.
În acest timp, marile puteri continuă să caute soluţii convenabile lor pentru reorganizarea zonelor, regiunilor, a continentului şi chiar a lumii. Bătălia pentru noile configurări sau reconfigurări geopolitice a reînceput…
… Când liniile de forţă ale conflictualităţii europene şi eurasiatice s-au reorientat Est-Vest, în zona europeană s-au conturat patru mari culoare strategice: 1. Culoarul strategic baltic; Culoarul strategic central (Galiţia Orientală, nordul lanţului muntos european, până în Normandia, un fel de bulevard strategic european, pe unde s-au dus majoritatea războaielor); 3. Culoarul strategic al Dunării; 4. Culoarul strategic maritim (Marea Neagră, Strâmtorile, Marea Egee, Marea Mediterană). Aceste culoare strategice erau foarte importante atât pentru Rusia şi pentru populaţiile războinice migratoare din foaierul perturbator, un spaţiu imens, care se întinde între Nordul Mării Caspice şi Manciuria, cât şi pentru Europa Occidentală. Nu este nevoie să prezint importanţa fiecărui culoar strategic şi ce s-a întâmplat pe fiecare. Cele două războaie mondiale, Războiul Rece şi Războiul petrolului şi cel al conductelor de gaz din zilele noastre sunt, credem, edificatoare în acest sens. Vreau să subliniez doar poziţia spaţiului românesc în cadrul acestui construct geopolitic.
România se află în zona a trei dintre cele patru culoare strategice. Toate încep din vecinătatea apropiată a teritoriului ei, unele dintre ele (culoarul strategic al Dunării şi cel maritim) trec şi pe teritoriul ei, şi, de-a lungul veacurilor, a suportat efectul distrugător al acestor culoare. Ţara noastră nu era şi nu putea fi lăsată să fie întreagă şi unitară în această configuraţie geopolitică de certă conflictualitate Est-Vest. Ea avea una dintre cele mai ingrate poziţii posibile. O parte din spaţiul românesc se constituia în zone de siguranţă strategică pentru imperiile vecine, iar o altă parte era inclusă efectiv în spaţiul de margine al acestor imperii.
O precizare: zonele de siguranţă strategică, pentru a fi eficiente, trebuie să fie suficient de mari pentru a permite imperiului respectiv manevra strategică pe linii exterioare, dar nu prea mari, pentru a nu ridica probleme de independenţă şi de suveranitate.
În aceste condiţii, Moldova dintre Prut şi Carpaţi reprezenta o zonă de siguranţă strategică pentru Imperiul Ţarist, în timp ce, pentru Imperiul Otoman, zona de siguranţă strategică era cuprinsă între Dunăre şi Carpaţi, respectiv, pe teritoriul Ţării Româneşti, al Munteniei. Imperiul Austro-ungar nu a avut unde să-şi mai realizeze o zonă de siguranţă strategică în afara teritoriului său şi, din acest motiv, a realizat una interioară, în zona interioară a Carpaţilor de Curbură, cam pe unde se află astăzi judeţele Covasna, Harghita şi o parte din Mureş. În această zonă, au fost colonizaţi, prin secolul al XII-lea, teutonii, dar aceştia erau prea aroganţi şi prea mândri pentru a servi drept forţe de asigurare frontalieră. În secolele următoare, au fost colonizaţi aici secuii. Politica dusă de Imperiul Austro-ungar în zonă (în special de Ungaria) a fost de deznaţionalizare şi de asimilare a populaţiei autohtone şi a reuşit aproape pe deplin. Spre exemplu, în 1775, în comuna Frumoasa, de la intrarea în pasul Ghimeş-Palanca, populaţia era compusă din o treime armeni, o treime români şi o treime secui. Astăzi în această comună sunt numai secui. Au fost asimilaţi mai întâi armenii, apoi, încet, încet şi românii.
Zona prezenta, pentru Imperiul Austro-ungar o triplă importanţă: permitea manevra, pe direcţii interioare, în scurt timp, către cele trei mari culoare strategice (Central european, al Dunării şi Maritim); asigura flexibilitate strategică faţă de cele două imperii – rus şi otoman –, în situaţia în care acestea ar fi trecut concomitent sau pe rând la ofensivă pe cele două culoare strategice (al Dunării şi central european); permitea accesul rapid, prin Poarta Focşanilor, la Gurile Dunării. Acest imperiu plănuise de multă vreme să găsească momentul oportun şi să debuşeze, din zona interioară de siguranţă strategică, transformată în bază de plecare la ofensivă, spre Gurile Dunării, pentru a avea astfel acces şi la Marea Neagră. O astfel de reuşită ar fi scos practic Imperiul Otoman din Balcani şi din zona europeană.
Teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru reprezenta prima rocadă strategică între cele trei mari coridoare strategice, motiv pentru care, în 1812, Imperiul Rus a făcut ce a făcut şi a intrat în posesia lui. O astfel de perspectivă se ivise, într-un fel, şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, dar marele cărturar de talie europeană şi mondială viza nu asigurarea unui spaţiu de siguranţă strategică pentru Imperiul Rus, ci eliberarea Ţărilor Române de sub tutela Imperiului Otoman şi construirea unui sistem de siguranţă strategică între Carpaţi şi Caucaz, deopotrivă, pentru Ţările Româneşti şi pentru Rusia, în condiţii de parteneriat strategic, cum am spune noi astăzi. Bătălia de la Stănileşti din 1711, purtată de ţarul Petru cel Mare şi de domnitorul român Dimitrie Cantemir, a fost câştigată de turci, iar vistul unei formule moderne de emancipare şi de siguranţă strategică pentru năpăstuitul spaţiu românesc s-a spulberat.
În 1812, situaţia geopolitică nu mai era cea din vremea lui Dimitrie Cantemir. Ruşii au trecut Basarabia şi întregul spăaţiu de dincolo de Prut (Moldova dintre Prut şi Nistru) în stăpânirea lor şi au transformat-o în prima rocadă strategică în confruntarea permanentă cu Vestul. Şi aşa a rămas până în zilele noastre. De-a lungul timpurilor, au schimbat structura populaţiei de la intrarea în cele două culoare strategice, respectiv, din Nordul Bucovinei şi din raioanele Kahul şi Ismail (au încurajat depopularea românilor). Fait accompli. Niciodată situaţia nu va mai putea fi corectată. Înfiinţarea, de către Lenin, în 1924, a Republicii Sovietice Autonome Moldova, cam în zona în care află Transnistria de astăzi, extinderea acesteia, în 1940, apoi, în 1944, până la Prut, construirea de drumuri betonate cu orientare Nord-Sud, în timpul apartenenţei Moldovei dintre Prut şi Nistru Uniunii Sovietice, implementarea Armatei 14 în zonă, constituirea, la Chişinău, a Comandamentului pentru teatrul de operaţii de Sud-Vest, care cuprindea, în principal, culoarul strategic maritim şi culoarul strategic al Dunării, cu varianta culoarul tracic, Udine, fâşia nordică de litoral a Mediteranei arată clar efectele din timpul Războiului Rece ale unei bătălii de sute de ani pentru poziţionare geostrategică favorabilă.
Tot în cadrul acestei poziţionări, în 1948, ruşii au cerut românilor şi Insula Şerpilor, pentru a amplasa aici un radar puternic cu care să supravegheze Gurile Dunării şi Strâmtorile. Evident, ca întotdeauna în istorie, conducerea de atunci a României a acceptat. Mereu iubiţii noştri conducători au acceptat cedarea fără luptă a teritoriilor româneşti, în timp ce, spre exemplu, chinezii se mândresc cu faptul că, niciodată, în istoria Chinei, nu a existat un guvern care să semneze vreun document prin care să se cedeze un metru de pământ din spaţiul chinezesc.
Aceasta-i marea deosebire dintre conducătorii noştri – aleşi prin vot democratic, impuşi prin forţa altora sau ajunşi întâmplător pe scaunul lui Mihai Viteazul, al lui Ştefan cel Mare şi al altor români adevăraţi care n-au pregetat să trăiască, să lupte şi chiar să moară pentru ţară – şi alţii, de prin alte părţi ale lumii. Erau, evident, şi în acele vremuri de demult uneltiri şi cozi de topor care se duceau cu peşcheşul la Înalta Poartă pentru a-şi ucide fraţii şi a se urca pe tron… O relatează foarte precis Dimitrie Cantemir în monumentala sa operă…
Nici astăzi nu-i altfel. Dar, din păcate, politichia românească, orbită de furibunda ei bătălie partizană pentru binele ei în defavoarea totală a binelui ţării, nu mai are timp să se aplece, să asculte şi să înţeleagă efectele dezastruoase ale unei bătălii absolut mizerabile pentru distrugerea României, susţinută prin media şi pe mai toate direcţiile şi căile care duc la pierzanie spiritul naţional, tradiţiile, valorile, sufletul.
Pe diferite site-uri, apar tot felul de materiale, foarte bine documentate, care dezvăluie cumplita agresiune desfăşurată, deopotrivă, din interior şi din exterior, împotriva a ceea ce a mai rămas din sărmana noastră Românie. Numai că, acum, cel puţin în această etapă, războiul nu se mai duce cu tancuri şi cu avioane, ci cu… finanţe şi aranjamente uluitoare pentru scoaterea românilor din România, pentru îndatorarea pe zeci de ani sau pe sute de ani a celor care rămân, pe transformarea lor în sclavi, pentru deposedarea lor de pământ şi de case, pentru distrugerea capacităţii lor de a avea un ideal naţional, de a iubi ţara, trecutul ei, oamenii şi ideile, pentru a-i obliga să rămână în superficial, în ignoranţă, în a nu înţelege nimic din ce se întâmplă, pentru a-i transforma în nimeni.
Reformele absolut stupide ale sistemului de învăţământ, fără nici un fel de fundamentare ştiinţifică şi de logică, au dus la creşterea imensă a numărului de analfabeţi, la transformarea învăţământului într-o afacere, la plata insuportabilă a accesului la educaţie – un drept indiscutabil al cetăţeanului într-un stat modern –, la ridiculizarea oamenilor de carte, la ameţirea şcolii şi diminuarea responsabilităţii ei faţă de elev şi de profesor, la copierea proastă a unor experienţe din afara frontierelor noastre, la demotivarea aproape completă a elevului, studentului şi profesorului, la toate anomaliile care se petrec în învăţământ, fiecare ministru care vine crezând că şcoala românească începe cu el… Manuale alternative, afacerea cu manuale, titularizarea arbitrară pe post, accentuarea inimaginabilă a formalismului şi justificativului etc., toate în defavoarea învăţământului…
Sistemul de sănătate s-a reformat de atâtea ori, încât România se află azi pe ultimul lor din Europa în ceea ce priveşte starea de sănătate a populaţiei, deşi are cele mai numeroase şi mai împovărătoare taxe de asigurări.

Plan diabolic sau tsunami de prostie şi nepricepere?

A început punerea în operă a unei politici criminale de depopulare a ţării, de deromânizare a României, sub ochii complet orbi ai Parlamentului şi ai Guvernului, ai instituţiilor statului şi ai populaţiei, care este atât de agitată şi de agresată din toate părţile (reduceri de salarii, concedieri masive, şomaj, lipsa locurilor de muncă, creşterea taxelor şi impozitelor, creşterea criminalităţii, a traficului de droguri, a infracţionalităţii, a atentatelor la siguranţa cetăţeanului etc.), încât n-o mai interesează nimic. Dumnezeu cu mila!
Imediat după 1990, ţiganii au ajuns la concluzia că ei nu sunt ţigani, ci… rromi. Macedonia nu a fost primită în NATO pentru că Grecia nu recunoaşte numele acestei ţări. Cum de şi-au permis românii să recunoască numele de rrom, care face trimitere directă la denumirea ţării? Cum să fie România ţara ţiganilor? Desigur, România este şi ţara ţiganilor care locuiesc în ea, aşa cum este ţara oricărei etnii care se află de sute de ani în graniţele sale. Dar nu este ţara etniei ţiganilor, ci ţara cetăţenilor români, indiferent de etnia căreia îi aparţin. „Plimbarea” masivă a ţiganilor din România prin Europa, confundarea lor cu populaţia României, concomitent cu emigrarea pentru locuri de muncă a milioane de români, a dus la distrugerea, în primul rând, chiar în sufletul unora dintre români, a respectului faţă de ţară, de drapel, de simbolurile naţionale şi faţă de cetăţenia română. Aceasta, în ochii unora, a devenit o ruşine. În timp ce natalitatea scade vertiginos, este încurajată, inclusiv de la tribuna Preşedintelui României,  emigrarea românilor, mai ales a materiei cenuşii, a creierelor, care nu-şi mai găsesc locul în România, precum şi imigrarea a peste 50.000 de străini pe an. Probabil că, în câteva decenii, dacă se va continua atacul necumpătat şi criminal al guvernanţilor împotriva propriei populaţii, românii vor deveni minoritari în România, iar planul de redistrugere a ţării şi de ocupare a ei de către alţii, în special de către cei care domină finanţa mondială, va reuşi pe deplin.
După 1990, cu o grabă pe care cu greu ne-o putem explica altfel decât prin cârdăşirea guvernanţilor ţării cu duşmanii ţării, a fost înstrăinată şi distrusă economia românească, au fost abandonate pieţele, a fost sacrificat şi distrus patrimoniul. România era, înainte de 1989, o mare putere în petrol, situându-se pe locurile 2-3 în lume atât în utilaj petrolier, cât şi în exploatarea propriu-zisă a petrolului. În 1977, România scotea din subsolul ţării 14 milioane de tone de ţiţei, adică exact atât cât consuma, şi vindea, în Europa Occidentală, la preţ de dumping, petrolul pe care îl importa din Irak şi din Iran, ca plată pentru serviciile pe  care le făcea acestor ţări (construcţia de rafinării, de drumuri, de cartiere etc.). Acum, mai extrage doar 5.000 de tone, care nici măcar nu-i mai aparţin (rezervele subsolului au fost cedate Austriei), dar consumă tot 14, chiar dacă nu mai are industrie. Combinatul de ţevi laminate de la Iaşi, unul dintre puţinele din Europa, dotat cu tehnologie modernă, a fost vândut unui ceh care i-a luat piaţa şi l-a faliment. Privatizările cu orice preţ şi în orice condiţii, la presiunea nu ştiu cui, au dus la distrugerea economiei româneşti, a flotei, a căii ferate, a infrastructurii, într-un ritm chiar mai mare decât cel din vremea unui război, în loc să determine infuzii de capital, locuri de muncă şi creştere economică…
Industria de apărare a fost şi ea, la rândul ei, distrusă, în timp ce armata a fost redusă de la 320.000 de militari, cât număra în 1989, la 75.000, cât numără în prezent, fără ca o astfel de reducere, explicabilă şi, într-un fel, necesară prin profesionalizarea instituţiei, să fie însoţită, aşa cum ar fi trebuit, de dotarea cu mijloace corespunzătoare şi cu un concept modern de pregătire a populaţiei pentru a-şi apăra, în caz de nevoie, ţara. Resursa aviaţiei este pe sfârşite, achiziţia noului avion întârzie, tehnica veche nu mai poate fi reparată… În timp ce conceptul strategic NATO aprobat vineri, 19 noiembrie 2010, la summit-ul de la Lisabona, cere performanţă, angajament, modernizare, participare activă şi efectivă la soluţionarea crizelor.
Mă rog, ţara n-are bani. Suntem în vreme de criză. Dar de ce n-are ţara bani?! De ce suntem în criză?! Economia nu ne mai aparţine, bănci româneşti nu există, Finanţa aparţine altcuiva, agricultura este de multă vreme pe butuci, România importând 70 la sută din produsele alimentare, în timp ce aroganţa guvernanţilor depăşeşte orice limite… Cum va fi returnat împrumutul de la FMI, de vreme ce România nu mai are economie? Prin banii pe care îi vor depune în bănci muncitorii români care lucrează peste hotare? Prin noi împrumuturi? Prin vânzarea ţării cui poate să valorifice activele şi să o includă în teritoriul său sau să o repopuleze? În Drobeta Turnu Severin, spre exemplu, existau un şantier naval, o uzină de vagoane, un combinat de celuloză şi hârtie, un combinat de industrializarea lemnului, un combinat de apă grea, sistemele hidroenergetice şi de navigaţie Porţile de Fier 1 şi 2, un abator, o uzină mecanică, o forjă şi o mulţime de alte fabrici şi făbricuţe. Întreaga populaţie a oraşului era angajată în aceste întreprinderi. La ora actuală, mai funcţionează, la capacitate minimă, câteva secţii din Şantierul naval, cele două sisteme hidroenergetice, de la Gura Văii şi de la Gogoşu, combinatul de apă grea şi ceva industrie locală… Oamenii au fost trecuţi în şomaj sau scoşi la pensie… Evident, oraşul nu moare, dar sărăceşte pe zi ce trece. În schimb, se construiesc în fiecare an, unităţi comerciale imense…
Toate guvernele nu au făcut altceva decât să se certe pe funcţii şi să lase în paragină economia ţării. Aproape toate marile unităţi ale economiei româneşti au fost vândute ca fier vechi. Nu s-a construit nimic. Sau mai nimic. Au fost distruse întreprinderile care produceau tractoare şi unelte agricole, în maniera în care a fost falimentată şi Bancorex. La Bancorex, au fost încurajate creditele care i-au îmbogăţit pe unii, dar nu s-au mai întors la bancă. Ceva în genul subprimelor americane care au generat criza de pe Wall Street, cu consecinţe dezastruoase în toată lumea, mai ales pentru ţările mici, cu economii neperformante. Dar ce contează, dacă unii şi-au umplut buzunarele şi sunt azi miliardari!?
Există tot mai multe voci care susţin că este vorba de un plan diabolic de distrugere a României şi de transformare a ei într-un fel de colonie a celor care deţin marea finanţă. Realitatea nu contrazice aceste propoziţii. Planul ar viza depopularea masivă, adică deromânizarea României, prin încurajarea emigrării, repopularea prin sistemul imigraţionist, cumpărarea pământului de către aceste forţe, pe bucăţele, fie în mod direct, fie prin intermediari, stăpânirea fondului locativ, acuzarea continuă a ţării, picătură cu picătură, că ar fi vinovată de holocaust şi de alte crime împotriva umanităţii şi obligarea ei să accepte aceste acuze, absolut aberante, distrugerea sistemului de învăţământ, golirea ţării de creiere, distrugerea completă a agriculturii (aproape că s-a şi reuşit, de vreme ce România importa 70 la sută din produsele alimentare!) şi a oricăror sisteme şi mijloace care ar asigura supravieţuirea românilor şi redresarea ţării, înrobirea ei pe termen lung, prin datorii pe care nu le poate achita, lipsirea ei efectivă de un sistem de apărare eficient, eludarea NATO şi crearea unor condiţii în care UE să nu găsească soluţii pentru România (ajunsă deja într-o situaţie extrem de dificilă, chiar dacă este membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene), crearea de diversiuni în rândul clasei politice şi fragmentarea ei în aşa fel încât să nu se poată realiza un consens pe problemele mari şi importante ale ţării, adâncirea dihotomiei, învrăjbirea populaţiei şi a minorităţilor, stimularea promovării în funcţii importante a unor nulităţi care pot fi uşor manipulate, adică repetarea scenariului cominternist şi crearea unor situaţii în care să nu fie posibilă apariţia şi promovarea pe funcţii importante a unor mari bărbaţi de stat de talia Lui Cuza, a lui Kogălniceanu, a lui Brătianu şi a altor mari oameni ai neamului românesc.
Desigur, s-ar putea obiecta că NATO şi Uniunea Europeană nu vor permite aşa ceva. România este o ţară destul de mare şi de importantă pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO, iar aceste organizaţii au o putere colosală în reconfigurarea geopolitică a Europei, spaţiului euro-atlantic şi chiar a spaţiului euro-asiatic. Dar NATO şi UE n-au schiţat şi nu schiţează un gest pentru a ajuta România să iasă din situaţia groaznică în care a intrat sau în care a fost aruncată, fie de clasa ei politică incompetentă şi lipsită de patriotism, fie de obsedaţii noii ordini şi implementării unei guvernări mondiale care nu au nici un scrupul faţă de nimeni.
Semnalele de alarmă care se trag din ce în ce mai îngrijorător seamănă cu cele care au precedat diktatul de la Viena şi rapturile teritoriale care au afectat atât de grav România în 1940, dar şi după încheierea războiului. De data aceasta, se pare însă că este vorba de ceva mult mai grav. Este vorba de o distrugere lentă şi, în acelaşi timp, accelerată a ţării prin infiltrare, denigrare, încurajare a dihotomiei, a emigraţiei, a imigrării, prin distrugerea instituţiilor de bază, a valorilor şi a culturii.
Să dea Dumnezeu ca eu şi toţi cei care suntem îngrijorați de acest război cumplit, dus prin mijloace perverse, din afară şi din interior,  împotriva României, să ne înşelăm, în pofida dovezilor şi evidenţelor incontestabile! Mă tem însă că nu ne înşelăm. Cred doar că ne aflăm în faţa unei alternative: ori este vorba de o conspiraţie diabolică şi îngrozitoare, ori ceea ce se întâmplă în ţară este efectul unei prostii imense, cât roata carului a clasei politice româneşti, incapabilă să înţeleagă vremurile şi să-şi slujească ţara. Şi într-un caz şi în celălalt, efectul este acelaşi: distrugerea României românilor şi transformarea ei într-o Românie datoare, vândută, jecmănită, umilită şi scoasă din orice proiect pentru dezvoltare durabilă.

Gheorghe Văduva

SCRISOARE DESCHISĂ

9 septembrie 2010

Liderilor partidelor politice din România, Preşedinţiei, Parlamentului,  Guvernului României şi Justiţiei Române,

Donec eris felix multos numerabis amicos,
Tempora si fuerint nubila solus eris
Ovidiu

Până ce eşti fericit o să numeri amici o mulţime,
Vremile grele viind, singur atuncea rămâi
(Tradus de Mihai Eminescu)

Mulţi vor crede, probabil, că, abia acum, când ne vedem soldele diminuate şi pensiile pe cale de a fi reduse arbitrar, când ne sunt afectate interesele, îndrăznim să ridicăm privirile din pământ şi să cerem să ne fie respectată condiţia, onoarea, demnitatea şi drepturile. Care condiţie?! Care onoare?! Care demnitate?! Care drepturi?! Într-un stat aproape eşuat, cum a ajuns să fie România, aşa ceva nu există! Ceea ce este însă mult mai grav este faptul că, printr-o stratagemă vrednică de toată ruşinea, primul ministru al ţării şi o mare parte dintre demnitarii puşi în tagma conducătoare de votul ambiguu şi în necunoştinţă de cauză al naţiunii ne-au ridicat o parte din populaţia ţării în cap, pe motiv că suntem beneficiari ai unor pensii şi salarii nesimţite. Preşedintele României, care este de drept (adică prin Lege) comandantul armatei, n-a schiţat un gest în a cere să fie puse lucrurile la punct, întrucât stratagema primului ministru şi a echipei sale reprezintă nu doar un neadevăr strigător la cer, ci şi un atentat grosolan la adresa militarilor, aflaţi în slujba ţării, a statului, la adresa securităţii naţionale, în punctul ei cel mai sensibil şi cel mai vulnerabil, componenta militară. Iar acest lucru este extrem de grav!
Cândva, purtam cu mândrie uniforma, gradul, însemnele tradiţiei şi ale onoarei. Acum, totul s-a degradat. De douăzeci de ani, valorile instituţiei militare sunt terfelite chiar de proprii noştri demnitari, aruncate în derizoriu, o parte dintre politicienii ajunşi la putere consideră instituţia militară desuetă, inutilă şi nu se sfiesc să o trateze fie cu indiferenţă, fie cu dispreţ şi chiar cu ostilitate. Politica bugetară faţă de instituţia militară exprimă cum nu se poate mai bine acest adevăr.
Încet, încet, i-au murdărit iremediabil valorile. Au acordat cu nemiluita gradul de general obedienţilor şi clienţilor lor, transformându-l într-o halviţă politică, deşi acest grad, fiind unul de demnitar militar, ar trebui să se acorde numai militarilor în activitate şi numai celor care au priceperi, competenţe şi roluri strategice, au mânjit profesia de militar, îndeosebi gradul de general şi pe cele de ofiţer superior, cu fel de fel de invective sau cu fel de fel de comparaţii care nu-şi au rostul (profesiile sunt unice, nu se compară între ele), au învrăjbit categoriile sociale, considerând cazurile particulare de exces în fixarea unor pensii şi salarii (patronate tot de ei), drept stare de lucruri, au ridicat omul de pe stradă împotriva generalilor ţării, a celorlalte grade superioare ale Armatei şi celorlalte instituţii ale siguranţei şi securităţii naţionale.
Şi, atunci, mă întreb nedumerit: De ce o fac? Răspunsul nu poate fi decât unul cumplit: Or sunt inconştienţi, ori sunt ticăloşi, ori aserviţi! Aserviţi cui? Are România duşmani care vor să o vadă sfârtecată, dezmembrată, desfiinţată ca stat de drept şi ca ţară? Acum, când este membră NATO şi membră a Uniunii Europene?! Mă îngrozesc să formulez un răspuns.

Domnilor lideri ai Partidelor politice, ai Justiţiei şi ai instituţiilor statului,

Sunt unul dintre generalii Armatei României care, de ani buni, încearcă, prin toate formele şi formulele posibile – de la articole scrise în ziare şi reviste, la studii strategice –, să atragă atenţia asupra agresiunii inclusiv a unora dintre politicienii acestei ţări, ajunşi la putere, împotriva instituţiei militare româneşti, asupra indiferenţei altora şi a atitudinii dispreţuitoare sau ostile care se cerne, picătură cu picătură, în mentalul omului de pe stradă, nemulţumit de propria condiţie şi revoltat împotriva tuturor instituţiilor, mai ales a celor de forţă. Dar, mai ales, mă revoltă indiferenţa şi atitudinea arogantă, ostilă şi nedreaptă a politicienilor ajunşi la putere şi investiţi cu cele mai înalte funcţii şi cu mari demnităţi în statul român.
De aceea, simt nevoia, ca ofiţer al Armatei României, să vă adresez un set de întrebări şi să vă cer să răspundeţi în modul cel mai concret posibil la ele.
Consider că este de datoria Dumneavoastră, domnilor lideri ai Partidelor politice, Justiţiei şi instituţiilor statului nostru de drept, să puneţi lucrurile la punct şi să opriţi, măcar în ceasul al 12-lea, aceste ticăloşii!
Miliarii români nu pot ieşi în stradă, nu pot protesta – Dumneavoastră aţi dorit şi aţi hotărât ca armata să fie o mare mută, în fapt, o biată băltoacă mută – şi, de aceea, vă rog să analizaţi cu responsabilitate şi discernământ situaţia creată de un guvern arogant, confuz şi iresponsabil, speriat şi grăbit şi să luaţi măsurile pe care sunteţi în drept, dar şi obligaţi să le luaţi.
1. De ce parlamentarii ţării nu dezbat, în Comisiile de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională situaţia creată prin reducerea salariilor şi recalcularea absolut arbitrară a pensiilor ocupaţionale, pe criterii care nu au nicio legătură cu modul de retribuire a militarilor şi care poate afecta în modul cel mai grav posibil sistemul apărării naţionale?
2. De ce, Justiţia, nu se autosesizează, când, încălcându-se grav Legea, Constituţia, prevederile numeroaselor acte normative, precum şi prevederile unor documente juridice internaţionale la care România este parte, onor Guvernul României, patronat de Preşedinte şi tolerat de Parlament, aduce un prejudiciu imens sistemului naţional de apărare al ţării, prin lovirea în vârfurile armatei şi îndeosebi în gradul de general?
3. Ce diferenţă există între regimul comunist care, după 1944, a aruncat în închisori numeroşi generali şi ofiţeri superiori ai Armatei României, care nu aveau altă vină decât aceea de a-şi fi făcut în mod exemplar datoria de militari, în condiţii de război, şi atitudinea actualului Guvern al României, a Parlamentului României şi a Preşedintelui ţării faţă de cei care au asigurat stabilitatea ţării în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care au făcut posibilă victoria Revoluţiei, integrarea în NATO şi, în mare măsură, chiar în Uniunea Europeană? Armata Română este, cum bine se ştie, prima instituţie care a înfăptuit o reformă completă – reducerea drastică a efectivelor, de la 320.000 la 75.000 de militari, doctrine, strategii, sistem de formare şi de acţiune în gestionarea crizelor şi conflictelor etc. –, fără să beneficieze de susţinerea financiară necesară şi nici de punerea în operă a vreunuia dintre programele de înzestrare care ar fi trebuit să însoţească, pas cu pas, programul şi proiectele de reformă.
4. De ce acceptaţi, oameni politici, oamenii ai legii, reprezentaţi responsabili ai instituţiilor statului de drept – inclusiv ai Armatei Române –, ca forţa militară, cea de ordine publică şi cea de siguranţă naţională să fie terfelite, în fel şi chip, sub ochii Dumneavoastră, onoarea şi demnitatea Armatei, profesia de militar şi valorile acestei instituţii fiind pur şi simplu umilite şi dispreţuite?
5. De ce vă faceţi că nu vedeţi, că nu înţelegeţi, că nu vă priveşte? De ce adoptaţi politica struţului? Nu ştiţi, oare, că împotriva celor care o conduc – adică a decidentului politic – armata nu are nicio putere? Nu ştiţi, oare, că Dumneavoastră sunteţi aceia care trebuie să apere şi să protejeze această instituţie de abuzurile şi agresiunile politicienilor ajunşi la putere?
6. Este foarte grav că se taie pensiile şi salariile, într-o situaţie de criză, când ţara a fost adusă în sapă de lemn. Altădată, în situaţii de criză, statul s-a împrumutat de la populaţie, dar nu s-a atins de proprietăţile acesteia. Este vorba, desigur, de statul de drept, nu de statul comunist. Ţara aceasta a trecut prin multe nedreptăţi, dar niciodată slujbaşul statului nu a fost mai agresat şi mai umilit ca acum. Nici măcar în vremuri de război, când sute de mii de militari şi-au lăsat osemintele pe câmpul de luptă, pentru ca ţara aceasta să existe sub semnul duratei. Nimeni nu a protestat şi nu a făcut un pas înapoi de la misiuni, chiar dacă şi-a dat viaţa. Militarii români şi-au făcut totdeauna datoria şi nu există nicio pată pe onoarea lor. Grav este că se aruncă cu noroi în această instituţie, că măsurile sunt discriminatorii, dictatoriale şi arbitrare, fără nici un fel de fundamentare, că se atentează la dreptul de proprietate (pensia este un drept de proprietate!), că se operează cu metode şi procedee nedemne de un guvern, de un parlament, de un preşedinte de ţară, în secolul al XXI-lea. De ce acceptaţi asta?
Este de datoria Dumneavoastră să nu permiteţi umilirea instituţiei militare, să protejaţi militarii – mai ales pensionarii – împotriva nedreptăţilor şi abuzurilor făcute de guvernanţi. Este de datoria Dumneavoastră să nu permiteţi arbitrariul, măsurile nefundamentate politic, ştiinţific, economic, financiar, militar şi din perspectiva securităţii naţionale, atitudinile dispreţuitoare şi egalizatoare, încălcarea principiul neretroactivităţii, a Constituţiei, a legilor în vigoare, a contractului încheiat între stat şi propria-i armată…
Este de datoria Dumneavoastră să nu aşteptaţi şi să nu acceptaţi ca militarii pensionari, cei disponibilizaţi, cei invalizi şi urmaşii celor căzuţi la datorie să iasă în stradă şi să ceară respectarea Legii! Ar trebui să ieşiţi Dumneavoastră în locul lor.
Este condamnabilă lipsa Dumneavoastră de reacţie şi de acţiune când este vorba de militari ai Armatei României (activi, în rezervă sau în retragere), de poliţişti, de membri ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, de lucrători din serviciile secrete, adică de cei care se află în permanenţă la datorie, gata în orice moment şi cu orice preţ să apere ţara şi pe cetăţenii ei, zi de zi, în vreme de pace ca şi în vreme de război şi în caz de calamităţi şi dezastre! Dumneavoastră cum îi apăraţi pe ei?
Armata nu se poate apăra singură împotriva propriilor ei conducători care o agresează şi o umilesc. Faceţi-vă datoria faţă de militarii Armatei României şi de lucrătorii sub jurământ ai celorlalte structuri ale sistemului naţional de apărare, domnilor politicieni, investiţi de naţiune cu responsabilitatea dreptului de a fi în Parlamentul României, la Preşedinţie şi la Guvern, adică la Putere sau în Opoziţie, domnilor justiţiari, domnilor demnitari! Şi nu uitaţi ce a însemnat, ce înseamnă şi ce trebuie să însemne instituţia militară pentru o ţară aşezată la răscruce de vânturi!

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

VREMURI DE COŞMAR!

31 mai 2010 la 18:39

Vremurile astea de coșmar sunt un coșmar pentru toată lumea truditoare. Cineva, (din păcate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare și personalitate) spunea, cu câțiva ani în urmă, că nu contează azi munca, ci capitalul, întrucât, dacă nu ai capital, nu poți genera locuri de muncă. Avea dreptate, desigur. Dar raționamentul său era şi este valabil pentru o societate dintr-o epocă neaşezată, partajată, în care capitalul şi munca erau, ca în „Capitalul” lui Marx, rupte și neînfrățite, una dintre părți creând plusvaloarea iar cealaltă însușindu-și-o, toată lumea fiind aşa cum a fost. Numai că sistemul se dovedește a fi vulnerabil şi haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodată şi doar cocoţat în vârful lumii, are evoluţii haotice, deci imprevizibile şi greu de controlat şi de gestionat, întrucât este extrem de sensibil la variaţia condiţiilor. De aceea, el generează cutremure financiare uriaşe, care zguduie din temelii economia, distruge ţări, firme şi vieţi, produce uriaşe conflicte şi chiar războaie.
Puţin le pasă însă politicienilor români de  asta. Şi ei sunt cocoţaţi, la rândul lor, cu ajutorul celor care-i votează, tot acolo, în piscul ţării pe care o păstoresc şi, bineînţeles, nu le pasă dacă oile sunt mâncate de lupi. De aceea există lupi şi de aceea există oi. Lupii nu mănâncă păstorii, ci doar oile.
Cam aşa ceva cred, după cum se vede, politicienii din ţara noastră. Dumnezeu ştie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poţi să ajungi decât dacă faci şcoală, ai talent, ştii şi poţi să „repari” cu bisturiul, cu inteligenţa şi cu responsabilitatea viaţa unui om. Profesor universitar nu ajungi decât dacă treci prin toate treptele ierarhiei şi eşti capabil să-i înveţi ceva pe studenţi. General nu ajungi – şi n-ar trebui să ajungi – decât dacă treci prin toată ierarhia militară până la treapta acestui grad de demnitar militar şi dacă ai cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi competenţe strategice. Aşa ar trebui să fie, desigur… Dar una este ar trebui şi cu totul altceva ceea ce se întâmplă în realitate…

Cuvinte-cheie: politicieni, armată, militari,

1. Realitate ieşită din logica realului

Realitatea României de azi n-are nicio legătură cu cea la care au visat oamenii politici şi românii atunci, demult, în 1877, în 1917, în 1940, în 1989, şi pentru care Armata României a făcut sacrificiul suprem pe toate câmpurile de bătaie ale războaielor mondiale, ale războaielor păcii, dictaturilor şi democraţiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte împrumutate de pe la alţii, în părţile convenabile pentru protipendadă. Realitatea de azi este o corcitură între dictatura incompetenţei, incompetenţa dictaturii, cinismul pungaşilor de averi, de voturi şi de iluzii, credulilor, indiferenţilor, proştilor fuduli, fudulilor proşti şi restului. Adică fricoşilor, oportuniştilor, egoiştilor, moluştelor bipede, ţânţarilor omniferi şi insipizilor.
Cei mai mulţi dintre militarii români n-au nicio legătură cu cocina asta murdară de făcut averi, de furat naţiunea şi de înrobire a ţării. La treaba asta se pricep totdeauna, în şi prin toate timpurile, doar marii smecheri ai naţiei, intelighenţia perversă, profitorii, cămătarii şi impostorii. Ceilalţi, grosul, doar suportă. Şi trac. Dumnezeu cu mila… Toţi potentaţii naţiei au nevoie de o masă amorfă pe care s-o manevreze, de o mulţime bună de îndurat mizeria şi umilinţa, de o prostime proastă sau prostită îndeajuns ca să fie proastă-proastă şi de o mare masă care se mulţumeşte cu cinci lei, cu un ciur de mălai, un kil de vin şi un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru că, oricum, oamenii, chiar şi cei cât de cât instruiţi, habar n-au care politician este bun şi care nu-i bun, cine poate scoate ţara din rahat şi cine o poate băga la loc, câţi potentaţi şi câţi politicieni de treabă sau de vocaţie trebuie să fie în Parlamentul României, câte camere să aibă Parlamentul şi cu ce se ocupă o astfel de instituţie care, în opinia lor de oameni care nu ştiu mai nimic nici despre lumea în care trăiesc nici despre cea în care nu trăiesc, ar putea, foarte bine să şi lipsească. Masa asta uriaşă de români rămaşi în Evul Mediu are nevoie de un tătuc, la care să întindă mâna şi la care să se închine. Pentru că, probabil, cred ei, până la Dumnezeu, ai nevoie de sfinţi pământeni… Nu de ţară! Ţara este o noţiune fără acoperire. Iar mai noii noştri dascăli politici, care au învăţat pe unde au învăţat toţi cei de teapa lor, îi consideră pe cei care se gândesc la ţară nişte nostalgici, învechiţi, depăşiţi, naţionalişti, inactuali şi barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masă, cui îi mai pasă de ţară când n-are omul un colţ de pâine să-l pună pe masă la copii!?
Cam acesta ar fi tabloul general construit în două decenii de democraţie post-comunistă, încropită mai ales din potentaţi frustraţi şi complexaţi şi din foarte puţini politicieni de vocaţia şi de caracter (pentru că sunt şi dintre aceştia în România!) care cu greu pot avea un cuvânt care să fie ascultat.
Evident, militarii români n-au ce să caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elită simandicoasă, arogantă, parvenită, bogată cât cuprinde şi pusă pe jaf cât nu cuprinde. Umblă şi ei, militarii, prin străinătate, dar în teatrele de operaţii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Asia, acolo unde se moare, unde glonţul sau DEI-urile te pândesc la fiecare pas, unde se generează mereu conflicte şi tensiuni care pot aprinde cu destulă uşurinţă fitilul unei uriaşe bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astăzi, este de-ajuns o singură scânteie, pentru ca lumea să ia foc, iar incendiul să nu mai poate fi stins. Pentru că ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…
Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douăsprezece de mii de capete nucleare active aşteaptă doar o apăsare pe butonul roşu… Prea multe interese se bat şi se zbat în zăvoarele lumii! Şi prea mulţi profitori folosesc incertitudinile pentru a-şi umple buzunarele! Dar aşa este lumea asta făcută! Unii să nu mai poată de bine, alţii de rău!
Armatele au primit misiunea să vegheze ca o astfel de scânteie să nu se producă… Şi nu le este deloc uşor… Pentru că, în afară de o astfel de misiune care devine universală şi le scoate cumva din rostul lor tradiţional (acela de a apăra şi proteja, prin mijloace militare, naţiunea, înţeleasă ca totalitate coerentă a indivizilor şi comunităţilor care formează o ţară),  ele trebuie să aibă în vedere şi războiul clasic, acela de armată contra armată, precum şi războaiele disimetrice, bazate pe disproporţie şi pe legea forţei, şi cele asimetrice care n-au nicio lege. În misiunile de gestionare a conflictualităţii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, în anumite condiţii, unele dintre ele să devină chiar inamice nu poate fi exclusă cu desăvârşire.
Militarii români gândesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confruntă şi nu la jocurile murdare şi periculoase din bătălia pentru puterea politică, la jocurile de culise, la şantajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicaţii strategice etc. Poate or fi şi unii dintre militari care s-au gândit că le stă bine cu un grad de general pe umăr sau cu o stea de general în plus, şi, drept răspuns de mulţumire, au plecat capul şi s-au făcut că nu văd, că nu înţeleg, că nu e treaba lor, că aşa vor alţii să fie ţara aceasta – distrusă, umilită, adusă în sapă de lemn – şi că voinţa noastră, a românilor, este prea mică şi prea nesusţinută pentru a îndrăzni să ridicăm privirea din pământul în care zac oasele înaintaşilor… Or fi, eu nu-i ştiu şi nu vreau să-i ştiu. Dacă sunt, ar trebui să le fie ruşine! Chestiune de caracter.
Militarii români nu aparţin politicienilor României, ci Armatei României, iar Armata României aparţine poporului român. Comandantul armatei este Preşedintele României, „tutorele” ei legal şi legitim este Parlamentul României, iar şeful ei direct este Guvernul României. Aceşti şefi supremi şi, în numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei României ar trebui să aibă grijă de această instituţie de risc extrem, de viaţă şi de moarte, să-i asigure toate condiţiile necesare şi, desigur, posibile pentru a se instrui şi pentru a-şi îndeplini misiunile. Armata este, deopotrivă, ultima creastă, adică ultima rezistenţă în cazul unei agresiuni (prima şi cea mai consistentă rezistenţă fiind Cultura, adică sistemele de valori ale naţiunii, educaţia şi pregătirea oamenilor pentru a trăi în România, potenţialul economic, social, ştiinţific şi informaţional) şi vârful de lance în punerea în operă a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice român – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe stradă la Preşedintele ţării – ştie acest lucru şi crede că o astfel de regulă care funcţionează de mii de ani este şi respectată.
Ce fac însă capii politici de azi (ca şi cei de ieri, de alaltăieri şi chiar de totdeauna) ai instituţiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adică nimic. Sau, dimpotrivă, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio formă şi cu nici un preţ să facă. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul că, într-o formă sau alta, politizează şi această instituţie după interesul lor foarte mărunt şi lipsit complet de orice conexiune cu interesul ţării. Pentru simplul motiv că un astfel de interes al ţării este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.
Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofă. A mai fost, cândva, aşa ceva. O ştim cu toţii. Ar trebui doar să o şi oficializeze. Mai mult, în Armata Germană, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi aleşi în Parlament, pot candida pentru funcţia de parlamentar, de primar şi pentru alte funcţii politice publice. Bineînţeles, dincolo de incinta unităţii. Nouă ne este frică de aşa ceva. Nu vrem să implicăm armata – instituţie de caracter şi de onoare – în mizeria politicii româneşti! Nemţii nu se tem însă de armata lor şi nici nu vor să facă din ea o mare mută şi surdă, s-o ţină departe de viaţa politică a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru că armata, ca instituţie, nu este partizană din punct de vedere politic, şi nu-şi fac probleme în legătură cu rolul acestei instituţii. Ei nu acuză armata pentru greşelile sau deciziile politicienilor, ci au grijă de instituţia militară ca de ochii din cap.
Toate ţările civilizate au foarte mare grijă de această instituţie, fără să o trateze vreodată ca pe o instituţie periculoasă sau inutilă, ca pe o entitate de rang inferior sau ca făcând parte dintr-o altă epocă istorică şi nici ca pe un atu în bătălia pentru puterea politică. În Franţa, armata este o instituţie de elită, în Statele Unite, bugetul apărării reprezintă peste 4 % din PIB, în Elveţia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci şi de un concept strategic căruia i se acordă o importanţă uriaşă, deşi ţara aceasta n-a mai avut războaie de cinci secole şi este protejată de toată lumea…
Ce se întâmplă însă în România?
În România, în ceea ce priveşte instituţia militară, funcţionează, din toate timpurile, o condamnabilă lege nescrisă a nepăsării politice, a indiferenţei politice şi a oportunismului politic mizerabil, a indiferenţei şi dispreţului politic şi, deopotrivă, a oportunităţilor perverse. Un jurnalist român, de vârstă respectabilă, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, făcea o remarcă prin care arăta cam ce gândesc capetele înguste, dar arogante şi cu pretenţii geniale ale unor politicieni din România. Jurnalistul respectiv spunea că, de fapt, n-ar trebui să se acorde prea mare importanţă militarilor acestei instituţii, mai ales generalilor, nici în ceea ce priveşte salariile, nici pensiile, întrucât nu sunt relevante meritele lor, pentru că nu au mai fost de multă vreme războaie. Aşa că, în viziunea jurnalistului respectiv şi a unora dintre cei care se ruşinează cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun şi util să se acorde acestei instituţii un interes special. E o instituţie ca oricare alta şi atât. Şi brusc politichia românească a coborât bugetul apărării la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sâmbetei toate programele de înzestrate şi de modernizare. Pentru că, reducerea efectivelor, fără o înzestrare corespunzătoare, nu înseamnă abslout nimic, în afară de distrugerea instituţiei respective. Putem face apel şi la clasicul silogism al Stagiritului, aşa cum probabil, au făcut din toate timpurile şi fac şi astăzi unele dintre capetele politice ale acestei naţii. Premisa majoră: Rostul armatelor este să facă războaie. Premisa minoră: Războaiele sunt din ce în ce mai puţine şi chiar e posibil să dispară. Concluzia: Deci, armatele trebuie să fie din ce în ce mai reduse şi chiar să dispară.
Întregul raţionament este însă fals. Pentru că premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majoră: Lumea este conflictuală. Starea ei permanentă este conflictul, inclusiv războiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura în permanenţă securitatea militară a ţării, adică de a proteja naţiunea (statul) prin mijloace militare, în caz de război sau în situaţii limită şi de risc extrem care necesită o astfel de protecţie şi apărare. Premisa minoră: O astfel de protecţie militară o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregătite şi bine înzestrate. Concluzia: Un stat trebuie să aibă în permanenţă o armată bine organizată, bine pregătită şi bine înzestrată.
Din aceste raţionamente pot fi deduse şi altele, cu condiţia ca şi celelalte principii ale logicii să fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este şi adevărat. Dar dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Omul de rând poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, în discursul lor, de cea mai perfectă entimemă şi de cea mai profundă epicheremă sau de cel mai convingător raţionament inductiv din lume. Dacă nu sunt războaie şi ţara are probleme de securitate economică şi financiară – pentru că ei, politicienii, au distrus, înstrăinat sau neglijat toate întreprinderile României, toată agricultura şi toată viaţa noastră economică, cu gândul că se vor ocupa alţii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun să ne permitem luxul întreţinerii unei armate, pe deasupra, şi profesioniste!? Ne apără NATO şi UE, dacă e ceva, au ei grijă de noi – cum au avut alţii mereu în istorie –, că doar nu suntem singuri şi neajutoraţi sub soare… Noi, românii de rând, nu trebuie să facem altceva decât să-i votăm pe ei, pe genialii politicieni ai României Prosterne, să ascultăm orbeşte de ei, să facem ce ni se spune şi să gândim cum vor ei, aceşti potentaţi gălăgioşi şi tupeişti, care sunt deja umblaţi prin lume, altfel decât cei ce se duc la cules de căpşuni în Spania sau la munci necalificate în Italia. Ei, foarte umblaţii politicieni îmbuibaţi ai unei Românii aduse în sapă de lemn, învaţă nu doar „la gât cravata cum se leagă nodul”, ci şi cum trebuie să aiureşti minţile oamenilor cu jucărele care să-i ţină în robie şi să le dea iluzia că sunt liberi, democraţi şi stăpâni ai lumii. Să le dai iluzia că, în ţara lor, ei sunt adevăraţii decidenţi. Pentru simplul fapt că au libertatea să înjure cum vor ei, când vor ei şi pe cine vor ei – generali, magistraţi, cercetători, profesorii etc. –, să le dea în cap pe stradă şi să-i considere, precum o sugerează tocmai primul ministru al României, ca privilegiaţi şi nesimţiţi care trebuie aduşi în rând, adică în sapă de lemn, cu toată lumea muritoare de foame, precum a  fost adusă ţara sărmanilor. Şi pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odată, pentru a scăpa guvernul şi toată lumea asta nouă de ei… Nimeni nu mai ţine seama de faptul că toţi pensionarii – chiar şi cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – şi-au construit pensia în timpul unor decenii de muncă grea, încordată, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui să facă altceva decât să se comporte măcar ca o bancă unde aceşti oameni şi-au depus economiile pentru ca să le aibă la bătrâneţe, dar nu după voia lor, ci după cum a stabilit statul. Şi militarii – care dispun de o pensie ocupaţională, adică de serviciu – au contribuit cu vârf şi îndesat la pensia pe care trebuie să o primească după patru-cinci decenii de slujire neîntreruptă, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, la oştire, în nişte condiţii în care nici câinii n-ar trebui să trăiască. Solda lor mizerabilă – cam de 2-3 ori mai mică decât solda primită de militarii altor armate – conţinea în ea şi dreptul la pensie. Adică era diminuată ab initio cu cuantumul contribuţiei la pensia de serviciu, chiar dacă nu se întocmeau hârtii în acest sens. Mai mult, încă din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite să achite şi o contribuţie pentru aşa-zisa pensie suplimentară, care se adăuga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca să nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea cărora armata a contribuit în modul cel mai substanţial, fără ca militarii să fi fost vreodată remuneraţi şi pentru munca prestată în folosul economiei…
…Nu mă gândeam, atunci, în decembrie 1989, când eram în stradă împreună cu toţi acei oameni entuziaşti care nu doreau altceva decât libertatea fiinţei, a cuvântului, a vieţii, a economiei, a informaţiei, că, în numai două decenii, o nouă castă arogantă de noi îmbuibaţi din avuţia ţării va pune stăpânire pe tot ce s-a clădit în ţara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile şi, la greu, adică în situaţii de criză, îl va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-şi numără mărunţişul pentru a-şi cumpăra o bucată pâine, să plătească incompetenţa, jigodismul, nepriceperea, hoţia, lăcomia celor care au jefuit toate unităţile economice ale ţării, tot ce s-a durat prin zeci de ani şi cu eforturi uriaşe. Oamenii aceştia clamează astăzi sloganuri împotriva Armatei României, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii şi, ce-i mai rău şi mai rău, infiltrează în toate structurile statului pe care vor să-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasă speţă, dar de cea mai teribilă aroganţă.

2. Adevăratul inamic al Armatei României, azi

De când există ţara aceasta, oamenii au fost nevoiţi să se organizeze şi din punct de vedere militar, pentru a-şi apăra fiinţa. Niciodată n-a fost altfel. Şi nici acum nu este. S-au modificat doar împrejurările. Problema este aceeaşi. Numai că, acum, spre deosebite de ieri, ţara nu se mai apără construind fortificaţii la frontieră, ci participând activ şi efectiv la procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor, întrucât, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mică amploare şi de joasă intensitate ar putea genera, în anumite condiţii, un război de mare intensitate şi chiar de mare amploare…
Armata României nu se confruntă, la ora actuală, cu un inamic bine înarmat, feroce, care ameninţă ţara dinspre toate orizonturile, ca în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi, la modul cum se derulează azi conflictualitatea lumii, probabil, că nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea gravă a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenţa unor numeroase provocări, sfidări, pericole şi ameninţări de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informaţionale, la adresa lumii întregi, deci şi a României, ca entitate, a ordinii şi securităţii publice, sociale şi societale au vulnerabilizat la maximum ţara şi pot genera şi o astfel de escaladare.
Din păcate, Armata României este agresată chiar de proprii ei conducători politici, ca şi cum aceştia ar dori să se răzbune pe această instituţie, s-o umilească, s-o degradeze şi s-o distrugă. Ca şi cum ar fi inamicii ei cei mai feroce şi, în acelaşi timp, cei mai parşivi. Ca şi cum armata n-ar fi instrumentul lor de forţă, puterea lor armată, singura instituţie care poate şi trebuie să asigure apărarea ţării prin mijloace militare, în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi în cel deschis de politica europeană de securitate şi apărare. Sau înafara acestora, în situaţia în care aceste organisme nu vor mai exista, pentru că nicio Alianţă nu durează o veşnicie, pe când o ţară durează cât va dura această lume, dacă vrea să fie o ţară şi să conteze ca ţară în această lume…
Din 1990 încoace, împotriva Armatei României s-au desfăşurat un număr foarte marte de agresiuni, dintre care aş aminti doar câteva:
- desfăşurarea, din 21 decembrie 1989 până la împuşcarea lui Ceauşescu, a unei diversiuni radioelectronice de proporţii uriaşe (este vorba de mii de ţinte aeriene), prin care se simula o operaţie aeriană de mari proporţii şi se sugera că ar fi fost în derulare o agresiune cu baze interne şi extreme, urmărindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate să deschidă focul împotriva altei unităţi etc.);
- culpabilizarea ulterioară a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, când, de fapt, armata nu a făcut altceva decât să protejeze obiectivele strategice şi să creeze condiţii pentru a se intra în normalitatea politică şi strategică, fiind singura instituţie care, în acele condiţii grele, a rămas verticală, lucidă şi de caracter;
- acordarea, începând cu 1990, fără nici un fel de discernământ şi de justificare, a gradului de general unui număr mult prea mare de ofiţeri care nu numai că nu aveau nici un fel de pregătire militară şi de competenţă strategică, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care să justifice astfel de avansări;
- introducerea masivă, pe funcţii importante, a unor politicieni sau clienţi politici, fără nici un fel de legătură cu instituţia militară, care au afectat grav verticalitatea şi onoarea armatei.
Transformarea gradului de general într-o halviţă politică acordată unor oameni loiali sau oricăror altora propuşi pentru o astfel de avansare constituie, fără îndoială, cea mai gravă agresiune care poate fi exercitată asupra unei armate, întrucât afectează nivelul strategic. Gradul de general este valoarea supremă a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie să protejeze şi să respecte acest grad. În Armata Franceză, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar dacă este un drept al Preşedintelui României, ar trebui să urmeze un proces riguros şi destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenţă strategică. Şi chiar dacă, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un eşalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de luptă –, modul ei de angajare, competenţa de management şi rolul ei în război ca şi în operaţiile de gestionare a crizelor şi conflictelor (menţinere a păcii, impunere a păcii etc.) necesită competenţă strategică din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigadă, este un grad care presupune pregătire strategică şi competenţă strategică.
Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui să se acorde numai militarilor în activitate, în urma unor rezultate strălucite şi dobândirii, prin sistemul de pregătire profesională, prin experienţă şi calităţi manageriale remarcabile, prin cultură strategică şi inteligenţă creativă probată şi evaluată, a competenței strategice.
Fel de fel de oameni – veterani de război, politicieni care aveau un grad militar în rezervă sau în retragere, subofiţeri şi chiar oameni care nu au absolut nicio legătură cu armata şi cu nivelul ei strategic – au fost propuşi pe liste şi avansaţi fără nici un fel de problemă la gradul de general. Ne pronunţăm categoric împotriva unei astfel de practici care distruge pur şi simplu nivelul strategic şi introduce în sistem oameni care nu au nicio legătură cu acest nivel, cu onoarea şi demnitatea armatei şi, mai ales, cu uriaşa responsabilitate a nivelului strategic.
Astfel de avansaţi corup nivelul strategic, îl aservesc şi, în cele din urmă, îl distrug. Desigur, s-ar putea obiecta că avansările la gradul de general nu vizează direct armata activă, ci se acordă unor oamenii care, la vremea respectivă, ar fi meritat să fie avansaţi la acest grad, dar nu au fost. Dimpotrivă, funcţiile de general din armată au fost reduse la minim (există, spre exemplu, o singură funcţie de general cu patru stele!), iar în alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar să nu ne uităm în ograda vecinului…
Ce au administratorii politicieni aleşi prin vot de poporul român cu Armata Ţării? Cine a făcut, a dezbătut, a votat şi a promulgat legile de reformă, de salarizare, de pensionare şi de angajare a militarilor şi pensionarilor Armatei României? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor şi salariilor? Pe ce lume şi în ce ţară au trăit, în toţi aceşti ani de legiuiri şi nelegiuiri, cei care sunt astăzi la putere şi aruncă vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit şi slujesc în mod strălucit Armata României? Desigur, pot să spună că ei au fost în opoziţie, n-au fost de acord cu aceste legi şi, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi aşa cum ai tu cheful sau interesul… În numele unor idealuri care nu există. Ce va urma?
În momentul în care, în Bucureşti, în plin centru, s-a tras primul glonţ de război – chiar dacă el s-a tras în sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat şi una dintre cele mai grave crize din istoria României s-a declanşat. Iar vina nu aparţine armatei, ci decidentului politic. Dimpotrivă, Armata Română s-a comportat eroic atunci, în decembrie 1989, într-o situaţie de maximă incertitudine pentru care nu a fost niciodată pregătită să o gestioneze. La vremea potrivită, adică după ce a asigurat toate condiţiile posibile pentru ca noua putere politică, legitimată de Revoluţie să-şi facă treaba, s-a întors în cazărmi, şi-a intensificat eforturile pentru îndeplinirea condiţiilor necesare integrării în NATO şi s-a supus fără crâcnire tuturor reformelor şi transformărilor prin care, cu sau fără voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastică a efectivelor, cu efectuarea restructurărilor succesive şi cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia să beneficieze de punerea în aplicare a unor programe de înzestrare corespunzătoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate iniţiativele, toate programele şi toate strategiile de înzestrare. Desigur, pe motiv că nu sunt bani, iar războiul nu bate la uşă… Între timp, băncile româneşti au fost distruse, economia românească – aşa cum era şi cât era – a fost spulberată sau vândută pe nimic, conturile din ţară şi, mai ales din străinătate ale unor profitori ai momentului au crescut, ţara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor şi altor personalităţi care se cred de anvergură europeană şi mondială, ţiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor să fie mai uşor conexat şi asociat cu cel al ţării care poartă numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu săbii şi cu pistoale în centrele unora din oraşele României, de parcă ţara ar fi un sat fără câini şi fără oameni, învăţământul este bulversat, cercetarea ştiinţifică făcută varză, producţia de petrol a scăzut de la 14 milioane de tone, cât era în 1976, la 5 milioane de tone, marile întreprinderi româneşti au dispărut, agricultura s-a întors la condiţia de subzistenţă măruntă sau a făcut pământurile pârloagă, satele s-au prăpădit, sufletele s-au înveninat, crimele s-au înmulţit, reţelele de traficanţi de droguri au proliferat, oamenii s-au scârbit sau s-au înrăit… Nu se mai suportă, sar unii la gâtul altora sau se ascund speriaţi pe unde pot, de regulă pe sub propria lor piele, devenită imună la toate. Şi imundă…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinţe imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, să nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui să fie. Dar cum să nu fie, când, de ani de zile, înafara unor campanii electorale interminabile, unor bălăcăreli ca la uşa cortului, unor minciuni fără ruşine şi a unei impotenţe economice şi manageriale strigătoare la cer, nu vezi nimic şi nu înţelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni îşi dau cu părerea, Puterii arogante nu-i pasă, iar între timp totul se prăbuşeşte. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plăteşte!
Eu sunt doar un soldat care se supune legilor şi regulamentelor armatei şi nu cer nimic în afară de ceea ce mi se oferă prin lege, prin cutumă, prin ordinele şi dispoziţiunile ierarhice. Dacă onor Preşedintele României, onor Parlamentul ţării, onor Guvernul consideră că solda mea este prea mare, n-are decât s-o reducă la cât cred ei de cuviinţă. Niciodată, niciunul dintre guvernele României nu a negociat solda cu mine. El a scris şi eu am semnat. Dacă pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat întocmai legea, n-are decât să facă ajustările şi corecturile necesare, aşa cum se procedează în întreaga lume civilizată. Dar să nu-mi ridice, mie, soldatului pregătit să învingă sau să moară pentru viaţa naţiunii, toată ţara în cap că am o soldă prea mare sau o pensie nesimţită, când el, Statul, a hotărât şi a scris prin lege, fără să mă întrebe pe mine, fără să mă consulte, fără să negocieze niciodată cu mine, cât să fie această soldă şi cât să fie această pensie. Ţine de competenţa acestor onorabile instituţii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci când le convine unora sau unde le convine altora.
Când am venit în Armată, statul a făcut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligându-se să-mi dea echipament, soldă, medicamente şi o pensie (când va veni vremea), asistenţă medicală gratuită, iar eu să pun în slujba ţării viaţa mea, să fiu în orice moment gata să pun în aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil şi imediat, o decizie politică legală şi legitimă cu privire la apărarea ţării. Eu am fost pregătit şi instruit să fiu învingător într-un război sau să-mi dau viaţa pentru ţară, dar să nu fac niciodată un pas înapoi în faţa inamicului. Şi aşa am trăit toată viaţa. Apoi, onor Statul s-a debarasat încet, încet de angajamentul său, a uitat că în Legea 80 scrie asistenţă şi medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia şi, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru căzut din Lună, m-a făcut şi posesor al unei pensii nesimţite, deci nesimţit. Ştie că n-o să-l dau în judecată, că n-o să fac nimic, iar el, împreună cu toţi cei care au condiţionat dezastrul economic al ţării, abia aşteaptă să trec pe lumea cealaltă, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul căruia îi aparţin şi ale cărui ordine le execut întocmai şi la timp a devenit inamicul meu numărul unu, cu care  nu mă pot lupta pentru că este şeful meu…
Din păcate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uită la armată ca la o sperietoare sau la o instituţie parvenită şi nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, că n-o să le fie lor bine în ţara aceasta până nu mor toţi cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, în oraşul în care există unul dintre cele mai bune licee din ţară, liceul meu, „Fraţii Buzeşti”, un tânăr de 21 de ani loveşte cu pumnii un bătrân de vârsta bunicului său şi îl lasă acolo mort. Pe motiv că nu a traversat mai repede pe zebră. Bătrânul ţinea de mână o fetiţă, nepoţica lui… Nimeni nu a sesizat faptul că un tânăr a lovit un bătrân, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul că l-a omorât. La fel de gravă este şi mentalitatea celor care au scris pe blog că nu va fi bine în ţara aceasta până nu mor bătrânii, pe motiv că ăştia ar fi fost comunişti… Dar tot cam aşa se gândeşte şi prin alte părţi, pe unde se hotărăşte soarta României Neputincioase, a României Distruse, a României Sărmane. Sau cel puţin aşa gândim noi că s-ar gândi prin acele cancelarii. Dă, Doamne, să greşesc! Dar nu greşesc în legătură cu modul în care primul ministru al ţării tratează generalii şi pensionarii militari. Dacă avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia să ne ceară cinstit să acceptăm ca, pe o durată limitată, să cedăm jumătate din soldă sau din pensie pentru a sprijini ieşirea din criză. Şi cei mai mulţi dintre noi ar fi făcut-o fără nici un fel de obiecţie, chiar dacă unii ar fi murit de foame! Sau să fi procedat măcar aşa cum a procedat Stalin, după 1945, cu invalizii de război care cereau mâncare şi drepturi. I-a trimis pe toţi în Extremul Orient să-şi îngrijească rănile şi să primească acolo un blid de mâncare. Jumătate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai mulţi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu îi aştepta nimic, nu s-au mai întors niciodată… Bravos Naţiune! Halal să-ţi fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, în alte vremuri fandosite.
Românii au fost şi sunt oameni ca toţi ceilalţi. Nu mai ştiu precis dacă mai sunt şi astăzi. Sunt prea dezamăgit de înjurăturile lor şi de inconștienta multora dintre ei, pentru a-mi permite să mai emit judecați explicative sau justificative despre mulți dintre conaționalii mei. Dar să presupunem că sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai răi, nici mai răbdători, nici mai nerăbdători ca alţii. Românii sunt un popor sedentar. Şi ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au câştigat, aşa cum afirmă Gerard Chaliand în monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare războinice, suferind însă şi ei, ca toţi sedentarii, influenţa acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au învăţat însă de la aceştia disciplina şi respectul faţă de semenul lor, ci, în parte, şi-au păstrat doar ura şi invidia faţă de celălalt, care are ograda alături… Şi, pe vremea copilăriri mele, ţaţele din satul meu se certau peste gard cât era ziulica de mare. Îşi strigau tot ce le venea la gură, iar a doua zi se împăcau sau o luau de la capăt. Unele nu mai vorbeau între ele ani buni sau chiar toată viaţa…
Militarii români fac parte din poporul român şi, la rândul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai răi ca părinţii, fraţii, rudele şi vecinii lor, ca mediul politic, social, economic şi informaţional în care îşi duc viaţa. Singurul lucru care-i deosebește de aceştia este că aproape toţi au învăţat şi ştiu să fie buni camarazi, că sunt în stare să îşi dea viaţa unii pentru alţii şi, împreună, formează o entitate de mare forţă şi de o moralitate ireproşabilă, probată, de-a lungul istoriei, în toate războaiele la care a participat Armata Românie şi confirmată şi azi în teatrele de operaţii ale lumii. Militarii români, şi azi, în teatrele de operații ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.
Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compară între ele, pentru că nu se substituie între ele, pentru că profesiile sunt doar complementare şi nu concurente. Nu se face un tabel cu calităţile şi competenţele medicului şi un altul cu calităţile şi competenţele ofiţerului pentru a le compara între ele şi a spune care dintre cele două profesii este mai cu moț, mai importantă sau mai valoroasă. Ar fi absurd. Nicăieri în lume nu se face aşa ceva. Pentru că fiecare profesie este unică în felul ei, iar arealul ei, în ansamblul vieţii şi securităţii oamenilor şi comunităţilor, îşi are un rol absolut necesar şi foarte distinct, de neînlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar şi cea de medic este una la fel de riscantă, mai ales când este vorba de salvarea oamenilor în timpul unor războaie, calamităţi şi dezastre.
Ce au făcut însă unii dintre politicienii României, aflaţi, în timp ce noi scriem aceste rânduri, la guvernare, împreună cu primul lor ministru? Au calificat, într-o formă sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai puţin chibzuite, militarii români, îndeosebi generalii şi pensionarii militari, ca şi alte categorii de bugetari şi pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux şi ai unor pensii nesimţite, în timp ce majoritatea salariaţilor şi pensionarilor trăiesc din pensii şi salarii foarte mici. În concepţia primului ministru al României, acesta este un dezmăţ căruia trebuie să i se pună capăt. În acest timp, numărul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca şi cel al secretarilor de stat şi consilierilor de tot felul. Mă rog, acestea sunt chestiuni de bucătărie guvernamentală, şi nu e bine să le discutăm decât punctual.
Revoltător este că, prin astfel de afirmaţii nejustificate, fără un suport real, fără calcule şi evaluări precise, primul ministru al ţării a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria României, ridicând populaţia necăjită a ţării împotriva generalilor Armatei României şi a pensionarilor militari care, în opinia acestui demnitar inconştient, beneficiază de privilegii pe care nu le merită. Legile de recalculare a salariilor şi pensiilor şi legea învățământului sunt deja în Parlament, iar guvernul urmează să-şi asume răspunderea…
Când situația a fost analizată la bani mărunți, s-a dovedit că onor prim ministru nu prea ştia ce spune, dar răul fusese deja făcut.  Este ca şi cum eu m-aş supăra pe mâna dreaptă şi aş acuza-o în văzul lumii, că are o mănușă mai călduroasă decât mâna stânga, afirmând sus şi tare că mâna dreaptă este nesimțită, în timp ce mâna stângă este o victimă a nerușinării mâinii drepte, ca şi cum nu amândouă mâinile ar fi ale mele şi comandate de creierul meu…
În timp ce onor Guvernul hotărăște să reducă salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crimă! – şi pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datorează guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe şi impozite neplătite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe ăştia nu-i trage nimeni la răspundere şi nu-i execută nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribuția lor la ieșirea din criză este absolut nulă, întrucât ei s-au îmbogățit din tranzacții imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul şi nu din producţia de bunuri materiale necesare acestei nații.

Concluzie sinistră

Aceşti domni, ajunşi, aşa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioară au fost Carol I, Ferdinand, Brătianu şi alte mari personalităţi care au făcut România de astăzi, inclusiv cu jertfa militarilor români care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare şi de demnitate pe câmpurile de bătaie ale neamului, ar trebui să ştie şi să nu uite un adevăr pe care orice politician cu scaun la cap îl ştie: Istoria oamenilor a dovedit că, pentru a trăi în siguranţă şi în securitate, un stat trebuie să-şi pregătească sute de ani o armată pe care, atunci când vine vremea, o folosește un an, o săptămână, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, dacă, în acel moment, n-o are, să dispară pentru totdeauna ca neam şi ca ţară de pe faţa pământului.

General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

 

Ad augusta per angusta