Arta militară de-a lungul mileniilor

 

capabilitatiretea

cerinterbr

consonancesstrategiques

consonantestrategice

coridorenergetic

crizaconfictrazaboi1

crizaconfictrazaboi2

crizaconfictrazaboi3

crizaconfictrazaboi4

crizepoliticomilitare

cunoastereanouluirazboi

diferendeetnice

dinamicaparteneriatelor

efectealesaraciei

epistemologiarazboiului

epistemologiarazboiuluicognitiv

epistemologyofwar

evadarearazboiului

faliiremanente

fizionomiarbr

geopliticamariinegre

geopolitica

infrastructuricritice

intrebuintareainfanteriei

istoriagranicerilor

managementstrategic

managementurgente

mediulgeopolitic

mss2001

mss2002

operatieefecte

principiialerazboiului

proiectiafortei

psihoterorismulintinsec

pumnalegeopolitice

razboiasimetric

razboicunoastereadevar

razboisicunoastere

rbrrbrsiviitorul

reactiarapida

reflectiimneagra

saracia

securitatesihaos

simetriedisimetrieasimetrie

sinapsastrategica

spatiulbalcanic

stiintamilitara

strategiadeparteneriat

strategiaintegrala

tendinteinluptaarmata

terorismul

terorismulcontemporan

afganistanulpivot

apararecolectiva

artamilitara1

artamilitara2

baterazboiullausa

 

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN ȘI GEOPOLITICA EFECTULUI DE FOAIER PERTURBATOR

Dr. Gheorghe VĂDUVA

Întrebări

De ce este Afganistanul o problemă de securitate atât de complicată încât, de secole, nimeni nu o poate rezolva, nici măcar Afganistanul? Și, la urma urmei, în ce constă această problemă? Reprezintă Afganistanul un pericol real pentru cineva? Pentru cine? Și de ce? Pe cine a atacat Afganistanul? Reprezintă Afganistanul un pericol pentru el însuși sau pentru mondializarea planetei? Este Afganistanul un obstacol în calea mondializării?! Spațiul în care se află această țară are vreo importanță geopolitică și geostrategică de un tip special, care creează dureri de cap sau este vorba de un interes aparte al marilor puteri ale lumii, atât al celor din vecinătatea apropiată, cât și al celorlalte? Este Afganistanul un măr al discordiei în spațiul asiatic, sau interesele geopolitice ale marilor actori internaționali induc în această țară haos și conflictualitate? Cauzele acestei eterne conflictualități intra-afgane și ale Afganistanului cu o parte din restul lumii sunt endogene sau exogene? Este Afganistanul un leagăn al terorismului internațional, sau o parte dintre acești teroriști și-au format aici unele baze de antrenament și de adăpost, profitând de haosul din țară și de extremismul islamist existent și aici? Care este sau ar putea fi, în fond, miza geopolitică și geostrategică a Afganistanului?

Cuvinte-cheie: zona, geopolitic, geostrategic, afgan, trib, taliban, extremism, interes, rută, foaier, război, droguri

Questions

L’Afghanistan, c’est un problème de sécurité assez complique, que, depuis des siècles, personne ne peut pas le résoudre, même si l’Afghanistan aussi ? Et, en définitif, ce problème en quoi consiste-il ? Afghanistan est un danger pour quelqu’un ? Pour qui ? Et pour quoi ? Lequel ? L’Afghanistan représente-il un péril pour lui-même ou pour mondialisation de la planète? L’Afghanistan est-il un obstacle sur le chemin de la mondialisation ? L’espace de ce pays a-t-il une certaine importance géopolitique et géostratégique de type spécial, qui donne des douleurs de tète ou il s’agit d’un intérêt particulière des grandes puissances du monde, tant ceux de proximité, comme les autrui aussi ? L’Afghanistan, est-il une pomme de discorde dans l’espace asiatique, ou les intérêts géopolitiques des grands acteurs internationaux mènent dans ce pays chaos et conflictualité ? Les causes de cette éternelle conflictualité intra-afghane et de l’Afghanistan avec une partie du monde sont-elles endogène ou exogènes ? L’Afghanistan est-il un berceau du terrorisme international, ou une partie de ceux terroristes y a formé des bases d’entrainement et des abrités, en profitant de chaos de pays et d’extrémisme islamiste de cet endroit ? Quel est ou pourrait être, en fond, la mise géopolitique et  géostratégique de l’Afghanistan ?

Mots-clefs : zone, géopolitique, géostratégique, afghane, taliban, extrémisme, intérêt, route, foyer, guerre, drogue

 

Realități, premise, paradoxuri

Afganistanul nu este o țară complet diferită de țările din zonă, mai ales de țările vecine. Și, totuși, diferențele sunt nu numai remarcabile, ci și foarte consistente și chiar contondente. Afganistanul pare un vulcan cu erupții paradoxale, așezat între alți vulcani cu erupții paradoxale, dar a cărui lavă nu trece dincolo de limitele erupției. Afganistanul pare o țară ciudată, foarte spectaculoasă, dar cu nimic spectaculos în ea, neinteresantă, chiar ternă, pe alocuri primitivă, dar mereu în centrul atenției marilor puteri, neunitară, dar unitară în acțiunea și reacția ei față de presiunile exterioare, săracă, dar râvnită de marile puteri etc.
Istora teritoriului pe care se află azi Afganistanul începe cu 12 secole înaintea erei noastre, când se află aici o serie de triburi de origine indo-europeană, dar, de-a lungul acestor secole, s-au perindat pe aici și alte seminții (perși, kușani, sasanizi, greci, heftaliți). În anul 625, acest teritoriu este ocupat de arabi, care impun o nouă cultură și o nouă religie.
Statul afgan independent ia naștere în secolul al XVIII-lea,  sub Ahmed Șah (1747-1772). Acest stat capătă o anumită putere și reușește să cucerească Kashmirul, Punjabul, Belugistanul și chiar să se extindă și în Asia Centrală, cucerind unele părți din Uzbekistan și Tadjikistan.
Acest teritoriu este situat într-o zonă geopolitică extrem de sensibilă, întrucât se constituie într-un culoar care face legătura între Asia Centrală și subcontinentul indian. De-a lungul timpurilor, această poziție strategică avea să concentreze asupra ei presiuni extrem de mari, tocmai datorită rolului său de tranzit între continentul asiatic, în zona lui centrală, cu resurse energetice, dar și cu resurse conflictuale imense, și subcontinentul indian, între foaierul perturbator, cum numește Gérard Chaliand teritoriul dintre nordul Mării Caspice și Extremul Orient, și India, mai ales India britanică.
Într-un fel, Afganistanul a avut și încă are cam aceeași poziție ingrată pe care a avut-o și România în vremea imperiilor. Numai că, spre deosebire de Afganistan, care, într-un fel, și-a păstrat același teritoriu, teritoriul României – care este ce a mai rămas din teritoriul Daciei – a fost tot timpul sfârtecat, cotropit și adjudecat de marile imperii (Țarist, Habsburgic și Otoman), sau folosit ca zonă de siguranță strategică între ele, iar reunificarea lui în teritoriul de azi al României a fost posibilă numai după căderea acestor imperii și cu sacrificiile imense ale unei Românii intrate în război (în Primul Război Mondial) pe un front de 1400 de kilometri, cu armată o subdotată cu armament și mijloace de luptă și obligată să lupte deodată pe două fronturi uriașe – unul în Carpați, altul la Dunăre – într-un război de tranșee, în care ea făcea manevre pe spații de sute de kilometri, pe direcții interioare, pe jos, cu trenul și cu căruța.
În secolul al XIX-lea, teritoriul Afganistanului a fost folosit ca zonă-tampon între Imperiul Rus și India Britanică, iar rolul acesta de zonă de siguranță strategică pentru marile țări din jur – Imperiul Rus, ulterior, Uniunea Sovietică, India și Pakistan, China și chiar Iran –, de fapt, între trei sau chiar patru mari zone de interes strategic pentru resursele Asiei Centrale și, deopotrivă, pentru recon­figurările geopolitice trecute, prezente și viitoare, va continua și în epoca actuală.  De menționat că Afganistanul face legătura, în partea adiacentă Asiei Centrale și a Estului Orientului Mijlociu, între aceste două spații energetice strategice, extrem de importante pentru actuala civilizație a planetei, civilizație care, așa cum se știe, se află în faza petrolului, fiind, deci o civilizație bazată pe petrol.
Mai mult, așa cum vom sublinia mai jos, Afganistanul dispune de resurse strategice extrem de importante, cum ar fi cuprul și litiul, ceea ce concentrează și mai mult asupra lui interesul nemijlocit al unor cercuri sau entități esențiale ale actualei civilizații de pe Terra.
Așadar, Afganistanul nu este doar o țară extrem de săracă, unde se produce însă materia primă pentru 90 la sută din drogurile care se vând pe piețele Vestului, o civilizație arhaică, cramponată în Evul Mediu, ci și un spațiu extrem de important pentru controlul resurselor, al rutelor spre acestea, cum spunea Brzezinski, în Marea tablă de șah, referitor la importanță strategică pentru America a unui astfel de control, dar și pentru un management (optim pentru unii și dezastruos pentru alții) al celui mai important spațiu de confruntare între zona heartland-ului c și cea a rimland-ului. Aceste concepte geopolitice care au animat secolul al XX-lea, având partea lor de contribuție (evident, explicativă) la filozofia și fizionomia celor două Războaie Mondiale și ale Războiului Rece, care, de asemenea, a fost tot un război mondial, deopotrivă, brutal, îndelungat și cu numeroase efecte în cascadă și pe termen foarte lung, reverberează…  
…În urma a două războaie purtate de Marea Britanie împotriva Afganistanului (1839-1842) și 1878-1880), aceasta instaurează un protectorat asupra acestei țări, ceea ce echivalează cu transformarea acesteia în ceea ce, de fapt, și era: zonă de siguranță strategică a Indiei Britanice, în fapt, a interesului geopolitic al Marii Britanii în fața colosului rus, heartland-ului de care vorbea britanicul Mackinder.
Dar, în pofida acestor războaie și a uriașelor presiuni exercitate din patru-vânturile zonei și ale lumii, Afganistanul nu a putut fi supus. La 28 februarie 1919, în epoca eliberării unora dintre națiuni de sub dominația imperială, în urma respingerii intervenției militare britanice din mai-iunie 1919, recunoscută prin Tratatul de la Rawalpindi din 19 august 1919, Afganistanul își proclamă independența.
Într-un fel, această țară intră, cum se spune, în rândul lumii. Dar lumea – prin lume înțelegând îndeosebi marile puteri strategice și interesele lor esențiale – nu aveau cum să lase această țară în bună pace, de vreme ce ea se situează într-o zonă atât de importantă, din punct de vedere geopolitic și geostrategic, pentru ele.

Un război cu geometrie complicată

Jean-Charles JAUFFRET, profesor la Universitatea de Științe Po Aix, la catedra de istoria apărării, unde conduce masteratul ”Istorie militară comparată, geostrategie, apărare și securitate”, a publicat, în 2013, o lucrare foarte interesantă despre războiul din Afganistan.
Cu ocazia publicării cărții, el a realizat și o sinteză despre cercetarea sa asupra acestui subiect. Își începe sinteza cu un exemplu. Pentru că în Afganistan este război, iar acest război a fost declanșat de americani, la 6 aprilie, au fost uciși șase americani, între care se afla și un tânăr diplomat A urmat un raid de represalii efectuat de aviația coaliției în care au fost uciși tot șase afgani, între care se afla și un copil. Teroare și contra-teroare? se întreabă profesorul Jauffret. Greu de tras o concluzie. Totuși, se pare că, din august 2012, rata pierderilor coaliției a scăzut. Desigur, în această perioadă, războiul din Afganistan intrând deja într-un fel de rutină neinteresantă pentru media, care se concentra asupra evenimentelor din Mali, din Coreea de Nord și din Siria, statisticile nu mai prezentau vreo surpriză. Dar de aici nu rezultă că Afganistanul s-a cumințit, iar coaliția a obținut deja o victorie consistentă.
Acțiunea de pedepsire a Afganistanului în urma acțiunilor teroriste de la 11 septembrie și atacarea acestuia de o coaliție de state condusă de SUA, ca un act de legitimă apărare, care a activat, de altfel, și art. 5 din Tratatul de la Washington, a intrat în Capcana Afgană (d’Hervé Ghesquière et Stéphane Taponier, reportage  Le Piege afghane). După 12 ani de război, coaliția și cele două misiuni Enduring Freedon și ISAF n-au rezolvat niciuna dintre marile probleme pentru care s-a declanșat un război, ci, dimpotrivă, au bulversat și mai mult această țară care produce 90 la sută din materia primă din care se fabrică drogurile ce se vând pe piața occidentală. Acum, în apropierea retragerii grosului forțelor din Afganistan, Occidentul – care a promis totul – va lăsa o țară a drogurilor, o corupție generalizată, mii de morți și un niște talibani mai puternici decât oricând, după aprecierile renumitului reporter Eris de Lavarène. Coaliția nu s-a atins de clanurile producătoare de droguri, nici de cultivatorii de mac, nici de rețelele de preparare a drogurilor și de distribuție a acestora.
Motivul oficial al intervenției, după cum bine se știe, a fost acela că Afganistanul reprezintă cea mai importantă bază de pregătire a teroriștilor din rețeaua Al Qaeda și că, aici, se ascunde ben Laden, autorul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, logistica sa și bazele de antrenament. Zeci de țări, între care și România, s-au alăturat imediat coaliției și au pornit fără întârziere cruciada împotriva Afganistanului. Talibanii au fost înlăturați rapid de la putere, dar cu asta nu s-a rezolvat nimic. Talibanii au rămas peste tot – în prăpăditele sate afgane, în Kabul, în Kandahar, la granița cu Pakistanul, în grotele montane etc. – și au continuat, aproape nestingheriți, lupta. Din vânzarea drogurilor și-au cumpărat arme, au inventat DEI -urile, unele dintre ele cu telecomandă, au folosit ambuscadele, atacurile sinucigașe și cam toată gama de acțiuni și procedee asimetrice ale războiului de atriție. Ben Laden, practic, nu mai avea nicio legătură cu ce se petrecea în Afganistan, rețeaua sa fiind, practic spulberată sau sfârtecată și obligată să continue acțiunile individuale sau de grup pe cont propriu, pentru a perpetua o faimă deja câștigată prin acțiunile (pe care și le-a revendicat) asupra turnurilor din New York, asupra centrului puterii militare – Pentagonul – și prin tentativa de a ataca sediul puterii absolute americane – Casa Albă.
Uriașa coaliție nu a ajutat în nici un fel această țară blestemată să fie zonă de siguranță strategică între interesul Occidentului în Subcontinent, pe rimland și în Oceanul Indian și Interesul marelui Imperiu rus. Dimpotrivă, a răscolit și mai tare lucrurile, întrucât regimul impus la Kabul, în afară de faptul că nu are susținere islamică, nu are nici fizionomia și filosofia necesare conducerii unei astfel de țări și implementării unor reforme democratice. Este greu de presupus că șefii de clanuri și baronii locali vor renunța vreodată, de bună voie și nesiliți de nimeni, la modul lor de viață, la privilegiile lor și, mai ales, la cultura lor, în parte nomadă, în parte legată de o supraviețuire tensionată, între Indii și Asia Centrală, între Puterea Continentală și Puterea Maritimă.
Așa cum am subliniat și în alte studii, Afganistanul nu este o țară ca toate celelalte. Ea este o țară agitată, o țară supură presiunilor și obligată să riposteze asimetric pentru a putea supraviețui.
Din motive aproximativ asemănătoare cu ale britanicilor, dar și cu cele ale americanilor, sovieticii au încercat să transforme Afganistanul într-o zonă de siguranță strategică pentru ei, instaurând acolo un regim convenabil, un regim tentant pentru omul sărac, un regim socialist. Dar Afganistanul nu poate fi o țară socialistă, așa cum nu poate fi nici o țară capitalistă, în sensul capitalismului din democrațiile occidentale. Afganistanul nu este nici putere colonială, așa cum au fost și cum încă sunt marile țări din Europa occidentală, nici putere emergentă, așa cum sunt țările din BRICS, întrucât nu s-a format, nu a trăit și nu s-a dezvoltat în condiții de stabilitate și vecinătate liniștiră.
Istoria țării este cea a unor triburi care se războiesc între ele nu pentru teritoriu, ci pentru un anumit tip de putere și influență în același spațiu. Afganii sunt afgani și atât. Ei trăiesc așa cum au trăit strămoșii lor, știu să lupte și să respecte numite principii care sunt ale lor și numai ale lor. Spațiul în care trăiesc i-a determinat și i-a obligat să fie așa. Încercarea sovieticilor de a transforma Afganistanul într-o zonă de siguranță strategică pentru ei a eșuat.
Sovieticii au atacat Afganistanul, în ziua de Crăciun ortodox – 25 decembrie – a anului 1979, sprijinind, de fapt, Partidul Popular Democrat din Afganistan, în lupta împotriva rebelilor mujahedini, sprijiniți de SUA, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane. Războiul s-a încheiat indecis – nu se putea lupta cu tancuri și elicoptere moderne împotriva unor forțe de gherilă care acționau cam ca talibanii de azi –, ultimele trupe sovietice fiind retrase pe 15 mai 1988 și pe 15 februarie 1989. A fost un război fără rost, fără o valoare geopolitică specială. Sovieticii au încercat să nu le permită americanilor să se instaleze pe rimland, așa cum au făcut-o cu ani în urmă în Coreea de Nord și în Vietnam, dar americanii s-au instalat totuși pe rimland, constituind pactele NATO, CENTO și SEATO și aplicând, în cele din urmă cu succes, strategia lor de îndiguire a comunismului și a pivotului eurasiatic, reprezentat, la acea dată, nu de Germania și de Rusia, ci doar de Uniunea Sovietică.
Sir Sherard Cowper-Coles, fost ambasador britanic în Afganistan, a scris o carte despre acest război (Cables from Kabul: the Inside Story of the West ) prin care demonstrează că războiul este pierdut. De fapt ce s-a urmărit prin acest război? O simplă răzbunare? Pedepsirea afganilor pentru că au permis constituirea de baze de antrenament pentru teroriștii din rețelele Al Qaeda? Dar, în Afganistan, încă din timpul războiului împotriva sovieticilor, astfel de baze au fost încurajate și chiar finanțate de Occident și de lumea islamică. S-a urmărit cumva stabilizarea acestui stat și transformarea lui într-un aliat al Statelor Unite? Dar Afganistanul nu a fost niciodată aliat cu nimeni. Transformarea Afganistanului într-un stat democratic și prosper, parte a Marelui Orient Mijlociu democratic și prosper, așa cum credea, mai exact, cum spunea George Bush, întrucât e greu de acceptat că președintele american chiar credea într-un astfel de proiect, care ar fi schimbat din temelii chiar temeliile lumii islamice, este încă o utopie. Dar primăvara arabă artă că, de fapt, țările din Orientul Mijlociu, din Nordul Africii și de oriunde în lume tind spre o configurație democratică. 
Afganistanul, ca, dealtfel, întreaga zonă, reprezintă una dintre cele mai complexe regiuni ale planetei. Cum să crezi că o astfel de zonă poate fi transformată în una de tip occidental doar printr-o intervenție militară care să instituie un guvern pro-occidental? După 2 mai 2011, când a fost ucis ben Laden de un comando american, chiar și cea mai emoțională rațiune a intervenției a devenit lipsită de rațiune. Mai mult, Forța Internațională de Asistență și Securitate, cu toate eforturile de justificare a continuării operațiilor și acțiunilor de asistență, risca să fie transformată în armată de ocupație. Rațiunea intervenției în Afganistan dispăruse cu desăvârșire.
Hamid Karzai a încercat, la Washington, la 10-11 ianuarie 2012, să obțină un răspuns clar de la Obama privind menținerea unor baze ale forțelor speciale (în 2012, aceste forțe aveau un efectiv de 14.000 de oameni) și ale forțelor aeriene și după 2014. Răspunsuri pe care le-a primit sau le-a dedus au fost de tip indecis. În acest timp, ca prin minune, atacurile talibane s-au rărit, arătând că, practic, nu mai este nevoie de prezența forțelor străine, că acestea se pot retrage în voie, pentru că țara este deja stabilă. De cealaltă parte, atacurile cu rachete Hellfire, efectuate cam din patru în patru zile, atât în Afganistan, cât și în Pakistan, asociate cu inacțiunea talibanilor, creează impresia îndeplinirii misiunilor intervenției și că a sosit vremea retragerii. De altfel, încă din anul 2009, talibanii au participat la negocierile de pace, îndeosebi la cele de la Doha. Începând cu 4 februarie 2013, la Londra, a fost elaborat un plan de pace de către Hamid Karzai, Asif Zardari din Pakistan și David Cameron. Convorbirile cu talibanii au relevat recunoașterea de facto a unei înfrângeri politice și a necesității unei soluții pe termen scurt care nu ține seama de securitatea țării.
Planificarea acestei retrageri – promisă de Obama – pare una precipitată. În 2012, cele șase milioane de refugiați afgani (din care 1,7 milioane în Pakistan) au refuzat să se întoarcă în țară. Taberele de refugiați din jurul Kabulului s-au amplificat. Cei dezrădăcinați trăiesc în grotele din apropiere, în timp ce baronii drogurilor și prădătorii ajutoarelor internaționale trăiesc într-un lux exorbitant. Unii dintre guvernanți, incapabili de un proiect pe termen lung, iau drumul Dubai-ului și Qatarului, construindu-și acolo locuințe somptuoase.
În 2012, au fost uciși 304 oficiali afgani, dintre care mulți guvernatori, ceea ce reprezintă o creștere cu 700 % față de anii anteriori. Între martie 2012 și martie 2013, au fost uciși 3000 de soldați și polițiști afgani. Cam atâția au fost uciși și dintre militarii coaliției, începând cu 2001.
Este posibil ca, după retragerea forțelor coaliției, să apară două tabere afgane. Un dintre ele este posibil să regrupeze în jurul talibanilor revanșarzi, un bloc pashtun și, de cealaltă parte, după 2011, în jurul Alianței de Nord, un Front Național pentru Afganistan, sub autoritatea lui Ahmed Zia Massoud, fratele regretatului comandant, care să regrupeze tadjicii, uzbecii și hazarașii. S-ar putea ca administrația Karzai de azi să constituie o grupare șiită.
Coaliția va lăsa totuși un minim de forțe, pentru a preveni renașterea Al-Qaeda în teritoriul afgan. Ipoteza menținerii unor baze americane și ale NATO, inclusiv o forță de reacție rapidă, care să sprijine armata națională afgană (ANA) este luată în calcul. Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, vorbea de acest lucru încă în 2011. Dar guvernul de la Kabul nu controlează, practic, decât orașul Kabul și împrejurimile acestuia. Este greu de presupus că, fără un sprijin masiv NATO și american, guvernul ar putea controla altceva în afară de locul în care se află el.
Deci, este foarte posibil ca țara să se împartă în diferite forțe, în funcție de interesele baronilor și ale unor rețele și să înceapă un război civil.
În Afganistan, au fost însă descoperite serioase zăcăminte de litiu de cupru și de alte materiale strategice și, fără îndoială, investitorii străini, îndeosebi din China și India, nu vor ezita să încheie parteneriate strategice cu guvernul și după 2014. Dacă pleacă americanii, pot veni chinezii și indienii. Deja o parte din firme sunt acolo.
Corupția generalizată, puterea fără limite a baronilor drogurilor, corupția endemică a forțelor afgane nu pot genera decât o armată în serviciul unei feudalități decrepite. Probabil că americanii nu vor lăsa comorile de război (este vorba de zăcăminte miniere și de hidrocarburi în valoare de 1.000-3.000 de miliarde de dolari) și vor păstra, în Afganistan, și după 2014, o forță suficient de mare care să asigure securitatea firmelor ce vor exploata pe termen lung aceste resurse.
Acum, că s-au descoperit – unele încă de pe vremea invaziei sovietice – numeroase resurse, urmează o perioadă în care vor fi construite infrastructuri, aeroporturi, spitale, universități. Nu încape nicio îndoială că și afganii, îndeosebi cei tineri, vor folosi avantajele internetului, ale rețelei, mai ales că, în această perioadă, o parte dintre ei și-au făcut studiile în Occident.
Mandatul lui Karzai se termină în 2014 și nu intenționează să candideze pentru un al treilea. Ar putea candida însă fratele său și atunci mafia de azi s-ar perpetua. Oricum, influența primăverii arabe se simte chiar și aici. Rămâne însă de văzut dacă pornirile spre modernitate și influențele Occidentului vor fi suficient de puternice pentru a estompa cei peste 40 de ani de suferință și a da posibilitatea afganilor să-și rezolve ei înșiși problemele și să meargă mai departe. Ceea ce, în opinia noastră, este destul de îndoielnic, de vreme ce bătălia pentru resurse, putere și influenţă nu se duce doar între clanurile afgane, ci mai ales între marile puteri care doresc o altă reconfigurare geopolitică a zonei.

Pierderi în războiul din Afganistan

Pierderile americane se ridică la peste 2000 de militari, conform datelor Pentagonului, dar și unor site-uri independente, ca, de exemplu, icasualties.org. Dintre aceștia, 1557 au fost uciși în timpul luptelor, 34 sunt femei. Cele mai mari pierderi americane s-au produs în anul 2010 (499 morți), iar 150 au fost uciși în primele luni ale anului 2012. În această perioadă, au fost răniți 16.402 militari americani.
În 2012, se aflau în Afganistan 90.000 de militari americani și 40.000 de militari din cadrul coaliției internaționale dirijată de NATO. Până la acea dată, fuseseră uciși 1039 militari din forțele NATO, din care 418 britanici. La 30 aprilie 2013, pierderile britanice se ridicau la 444 militari din care 401 uciși în luptă.
Războiul împotriva terorismului declanșat de George W Bush a costat, până în 2011, suma de 1283 miliarde dolari, pentru primele trei operații principale: Enduring Freedom, în Afganistan, Iraqi Freedom, în Irak, și Noble Eagle prin care s-a vizat consolidarea securității bazelor militare, precum și 227.000 la 300.000 de morți, dintre care 116.657 civili (51%), între 76 și 108.000 islamiști, insurgenți sau talibani (34-36%), 25.297 militari din forțele loialiste în Irak și în Afganistan (11%) și 8975 militari americani, britanici și de alte națiuni participanți la coaliție (3,9%).  
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au făcut 2996 de victime, intre care 343 pompieri și 59 polițiști, sosiți la fața locului pentru a ajuta victimele.
Există, desigur și alte statistici. Guardian estima, în octombrie 2010, la 109.032 numărul civililor și militarilor morți în Irak între 2004 și 2009, din care 66.081 civili, 23.984 inamici, 15.196 soldați irakieni și 3771 soldați ai coaliției. Site-ul icasualties.org a estimat numărul militarilor morți din cadrul coaliției la 4770, dintre care 4452 americani și 179 britanici, morți în lupte în Irak după 2003, și 244, dintre care 1556 americani, 364 britanici și 56 francezi, în Afganistan, începând cu 2001.
Trebuie adăugați, pentru Irak, 16.595 militari din forțele de securitate irakiene post-Saddam, 1764 contractanți privați, 1002 Sahwa Fiilor Irakului, forțe supletive ale armatei irakiene, și între 38.778 și 70.278 morți din rândurile soldaților pro-Saddam și ale insurgenților.
În Afganistan, s-au înregistrat 7.500 de morți din rândurile forțelor de securitate afgane, 200 din cadrul Alianței Nordului și mai mult de 38.000 de talibani și insurgenți.
Un studiu publicat  de revista medicală The Lancet estima numărul morților între 2003 și 2006 la 654.965, adică 2,5% din populația irakiană. Astăzi, această cifră este estimată la 1.455.590 morți irakieni.
În Afganistan, după estimările ONU, numărul civililor uciși după 2006 pare a fi 9759, dintre care 6269 uciși de forțele antiguvernamentale și 2723 de coaliție sau de soldații armatei regulate irakiene. La aceștia se adaugă  între 6.300 și 23.600 civili morți direct sau indirect în războiul din 2001-2003.
Trebuie să se țină seama și de ceea ce se numește privatizarea războiului, adică de societățile militare private angajate în Irak și în Afganistan, ale căror efective sunt de 112.092 și 95.461 (adică 207.533), depășind efectivele trupelor regulate: 79.100, în Irak și 95.900, în Afganistan, adică 175.000 de militari.
Canadienii au pierdut în Afganistan, din 2002, 162 de oameni (158 militari, 2 lucrători în domeniul umanitar, 1 jurnalist și 1 diplomat).
Pierderile românești în Afganistan se ridică la 19 militari din 1726 participanți la misiuni.
Pierderile românești, pe ani: 2003: 2;  2005: 1; 2006: 1; 2007: 1; 2008: 3; 2009: 3; 2010: 6; 2011: 2. Pierderile românești, pe provincii: Kabul: 4; Kandahar: 4; Sudul Afganistanului: 3; Laghman: 3; Zabul: 7.
Topul pierderilor ISAF: 1. SUA: 1570 din 90.000; 2. Marea Britanie: 364 din 9500; 3. Canada: 155 din 2900; 4. Franța: 56 din 3979; 5. Germania: 49 din 4909; 6. Danemarca: 40 din 748; 7. Italia: 36 din 3815; 8. Spania: 30 din 1499; 9. Polonia: 26 din 2527; 10. Olanda: 25 din 197; 11. Australia: 23 din 1550; 12. România: 19 din 1726; 13. Norvegia: 10 din 413; 14. Estonia: 8 din 158; 15. Georgia: 7 din 924.
Surse: icasualties.org; isaf.nato.org.  

 

Totalul pierderilor ISAF

 

SUA

M.Britanie

Canada

Franța

Germania

Danemarca

Italia

Spania

Polonia

Olanda

Australia

România

Norvegia

Estonia

Georgia

Total

Efective

90.000

9.500

2.900

3979

4909

748

3815

1499

2527

197

1550

1726

413

158

924

124.815

Pierderi

1570

364

155

56

49

40

36

30

26

25

23

19

10

8

7

2418

%

1,74

3,83

5,34

1,40

0,99

5,35

0,94

2

1,02

12,7

1,5

1,10

2,42

5,06

0,75

1,93

 

 

 

 

 

Pierderi militare ale coaliției


Pierderi militare ale coaliției

Anul

SUA

Regatul Unit

Canada[200]

Franța

Celelalte

Total

2001

12

0

0

0

0

12

2002

49

3

4

0

14

70

2003

48

0

2

0

8

58

2004

52

1

1

3

3

60

2005

99

1

1

2

28

131

2006

98

39

36

6

12

191

2007

117

42

30

3

40

232

2008

155

51

32

11

46

295

2009

317

108

32

11

53

521

2010

499

103

15

16

78

711

2011

418

46

5

26

71

566

2012

310

44

0

10

39

403

2013

75

6

0

0

19

100

Total

2.249

444

158

88

411

3.350

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aceste date în legătură cu pierderile suferite de coaliție în Afganistan și, în general, în teatrele de operații declanșate în cadrul războiului împotriva terorismului sunt edificatoare. Desigur, deși acest război are deja 12 ani de când se desfășoară, iar teatrul de război este, practic, întreaga planetă, pierderile nu sunt de ordinul zecilor de milioane de morți și răniți, așa cum au fost în cel de-Al Doilea Război Mondial. De aici nu rezultă că pericolul escaladării conflictului și declanșării unei confruntări la scară mai mare și cu alte mijloace, inclusiv ADM, ar fi mai mic. Arsenalele actuale și tensiunile care s-au acumulat în acești ani, deși n-au reușit să dezbine lumea occidentală și, în general, lumea civilizată, creează efectiv un pericol pe care, în anumite împrejurări, anumite cercuri de interes sr putea să-l exacerbeze.  
Este foarte puțin probabil, dacă nu chiar imposibil, ca, din cauza Afganistanului sau a Siriei sau a altor țări care nu-și pot controla mediul de securitate, să de declanșeze un conflict major, chiar un război între Statele Unite și China, sau între NATO și puterile emergente etc. Dar continuarea presiunilor pe anumite zone de interes strategic – între care se situează și cea a Afganistanului – ar putea genera situații complexe, care să scape de sub control de securitate și de declanșeze conflicte mai mari.
Probabil că, în 2014, americanii nu vor pleca cu toții din Afganistan, ci vor continua, pe de o parte, să sprijine FNSA (în speță, armata afgană) pentru controlul antiterorist și contraterorist și, pe de altă parte, să asigure securitatea firmelor și altor componente americane care vor investi în această țară pentru exploatarea resurselor strategice de care toată lumea are mare nevoie. 

 

Efecte posibile

În luna iunie a anului 2011, președintele Obama a anunțat că forțele militare americane vor fi retrase din Afganistan, urmând ca responsabilitatea pentru securitatea țării să fie transferată Forțelor Naționale de Securitate din Afganistan (FNSA), adică, în principal, Armatei Naționale Afgane (ANA). În acest sens, a fost elaborat, pentru fiecare an, un plan de retragere a forțelor. Urma ca, până la finele anului 2012, armata afgană să-și asume în jur de 50 % dintre responsabilitățile de securitate. Efectivele forțelor de securitate afgane urmau să fie, în octombrie 2012, de 352.000 militari, îndrumate și consiliate de forțele americane și de cele ale ISAF. În acest sens, americanii au suplimentat numărul instructorilor care pregătesc, împreună cu celelalte componente ale ISAF, armata afgană, adică forțele de securitate afgane.
Anul 2013 este un an de tranziție, mai exact, de transfer a o mare parte din responsabilitățile de securitate, către armata afgană.
În aceste planuri se prevedea că forțele americane și cele ale ISAF vor înceta, la finele anului 2013, operațiile și acțiunile de luptă, urmând ca FSNA să preia efectiv aceste misiuni.
Retragerea trupelor americane, ca și a celorlalte forțe participante la coaliție, inclusiv ale ISAF, se va face în mod treptat. Până la sfârșitului acestui an, 2013, americanii, spre 4ecemplu, care constituie de departe principala forță a coaliției, va menține un efectiv de 68.000 de oameni, iar faptul că CIA își strânge și restrânge deja dispozitivele arată că teatrul de război din Afganistan, din punct de vedere militar, nu mai prezintă un pericol. Este posibil ca, până la finele anului, numărul militarilor americani să fie chiar mai redus.
Nu știm dacă americanii se gândesc la o intervenție în Siria sau chiar în Iran, cert este însă că zonele se cer detensionate, iar coarda nu poate fi prea mult întinsă. Consolidarea dispozitivului din Mediterana cu încă patru nave purtătoare de rachete de croazieră Tomahawk arată că americanii încă n-au plecat din Europa și nici din zona fierbinte a Orientului Mijlociu. De fapt, oricât ar fi Pacificul de nucleu al noului interes strategic americani, considerăm că americanii nu vor  abandona niciuna dintre zonele de interes strategic pentru ei, iar primăvara arabă, departe de a fi fost o reușită occidentală, nu prezintă încă un avanpost pentru o soluție politico-strategică pe termen lung.
Este însă timpul ca militarii americani și cei ai ISAF să nu mai moară în Afganistan, într-un conflict cu niște rebeli care nu are efectiv nici un orizont strategic important. Este însă foarte important – așa cum, într-un fel s-au petrecut lucrurile și în Kosovo – ca americanii și alte forțe care-și permit acest lucru să asigure securitate exploatării resurselor descoperite, menținând, în același timp, și un cap de pot strategic într-o zonă de interes geopolitic important. Oricât ar fi China de interesată pentru controlul acestei zone – deosebit de importantă și pentru ea –, este foarte puțin probabil ca Beijingul să intre în conflict cu SUA sau cu ISAF. Mai degrabă, dacă va fi nevoie, China va colabora cu forțe și mijloace pentru securizarea post-conflict a zonei, având în vedere interesul ei deosebit pentru securitatea frontierei chineze în zona uigură, adică a celei mai mari provincii din China – Xianjiang – și a eventualelor conducte care se vor construi pentru aducerea petrolului gazului din Asia Centrală.
În afară de distrugerea bazelor de antrenament ale teroriștilor, de o puternică strategie de imagine (valabilă pentru poporul american), de accesul la resursele strategice care s-au descoperit între timp în Afganistan și de implementarea unui dispozitiv cu valoare geopolitică generală, cu rol de siguranță strategică (și de control strategic) al unei zone atât de importante privind coridorul resurselor energetice – Golf, Casipca, Asia Centrală –, deci de prezență americană semnificativă, considerăm că toate celelalte scopuri și obiective nu justifică în nici un fel continuarea acestui război.
Acțiunile în forță, într-o viziune geopolitică semnificativă, au fost necesare pentru crearea condițiilor trecerii la o influențare în timp, consistentă și durabilă. Tinerii din Afganistan, ca mai toți tinerii din lume, vor voi, din ce în ce mai mult, un calculator performant, accesul la internet, accesul la civilizația cunoașterii, iar pentru acest lucru, războiul a deschis deja porțile luminilor care vin de la apus.

În loc de concluzie

Analizând succesele, dar și pierderile, misiunile îndeplinite, acțiunile forțelor care au făcut și fac parte din coaliție, nu putem să nu remarcăm comportamentul foarte bun al militarilor români, calitățile lor deosebite, spiritul lor de corp, inteligența și iscusința cu care și-au îndeplini misiunile, deși mijloacele și armamentul din dotare sunt, în principal, cele de dinainte de 1989 – cu unele ajustări și cu unele achiziții nesemnificative din ultimii ani –, dar într-o concepție modernă, bine conturată și foarte bine pusă în aplicare.
Din păcate, din diverse motive, dar mai ales din cauza incapacității decidenților politici și economici din România de a se concentra pe obiectivele importante ale țării din această perioadă, pe interesul ei vital, lamentându-se în fel de fel de competiții (unele de-a dreptul stupide) pentru putere și influență, prezența notabilă, sacrificiile și succesele deosebite ale militarilor români care au acționat în Irak, în Afganistan, în Angola, în Balcanii de Vest etc. nu a fost îndeajuns valorificate pentru și printr-o o prezență românească (politică, economică, culturală) remarcabilă în zonă, care să aducă statului român și, deopotrivă, țării-gazdă beneficii substanțiale.  

Gérard Chaliand, Antologie mondiale de la strategie, Studiu Introductiv, Edition Laffont, Paris, 1991

Jean-Charles Jauffret, La guerre inachevée. Afghanistan, 2001-2013, Paris, éd. Autrement, avril, 2013, 341 pages.

Jean-Charles Jauffret, Afghanistan, 2001-2013: une guerre inachevée, http://www.diploweb.com/Afghanistan-2001-2013-une-guerre.html

DEI – dispozitiv exploziv improvizat.

Sherard Cowper-Coles, Cables from Kabul: The Inside Story of the West's Afghanistan Campaign , Amazon

Jean-Charles Jauffret, Ibidem

Sursa:

MEDIUL GEOPOLITIC ŞI EFECTUL DE FALIE AL POLITICILOR ŞI STRATEGIILOR
DE CONEXIUNE OPORTUNĂ

Dr. Gheorghe VĂDUVA

Résumé

La notion d'environnement géopolitique est discutable. Cependant, la définition de la géopolitique par un support de la connaissance, de l'expérience, de la compétence et de la méthodologie d'analyse géographique par le biais de la politique et de l'environnement politique, en particulier dans le domaine des relations et des pressions entre les États et entre les autres entités créées au long des siècles, on accepte, ab initio, l’idée qu'un tel environnement, dans le cas où nous acceptons le terme, se compose, en même temps, de deux effets dynamiques et stockés de l'analyse géopolitique, à savoir la taille géographique et transfrontalières des pressions et, en général, des relations entre les Etats. Ces pressions ne doivent pas nécessairement être contradictoires, mais on ne peut pas négliger le fait que toute pression (politique, économique, informationnel, militaire etc.) tende vers une dégrée conflictuelle. L’effet est toujours l’un de faille, même si les politiques et les stratégies soient ou essayent être de connexion.   

Mots-clefs: environnement, géopolitique, pressions, opportunité, connexion, faille.

Introducere

Mediul geopolitic, în măsura în care acceptăm acest termen, ar trebui înţeles ca un efect complex al conexiunilor, intersecţiilor, interinfluenţelor şi conflictelor presiunilor dintre state, în dinamica lor cauzală şi situaţională. Întreaga suprafaţă a Pământului este, în general, partajată. Pe planeta Pământ, la propriu, dar şi la figurat, nu mai sunt „locuri” pentru noi state, decât în măsura în care statele existente cedează din teritoriul lor noilor ambiţii sau decizii ale unor populaţii sau entităţi populaţionale de a se desprinde de ţările din care fac parte, constituind ele însele noi state (a se vedea Kosovo), de a se „muta”, împreună cu teritoriul pe care-l locuiesc, în alte structuri politice şi teritoriale numite noi state, sau de a se alipi pur şi simplu altora, deja existente. Unele dintre aceste „noi state” sunt vechi de când lumea, pentru că au existat cândva, dar presiunile de tot felul, războaiele şi numeroasele alte cauze au dus la desfiinţarea lor, la intrarea în compunerea altor state etc. Statele sunt, ca şi populaţiile lor, dinamice. Ele pot creşte şi descreşte, pot dispărea, se pot fragmenta, se pot reuni, se pot nărui în alte state, îşi pot trăi timpul istoric, pot deveni şi redeveni imperii, federaţii, relicve ale istoriei, se pot transforma în republici, dictaturi, state prospere sau, dimpotrivă, în state eşuate sau în simple amintiri. Dacia nu mai există, iar statul român de azi nu ştie foarte precis dacă este urmaşul Daciei sau al unei provincii din Imperiul Roman, nici dacă populaţia lui este de origine dacă, daco-romană sau doar romană. Cert este însă că statul dac a existat până în 105-106, apoi, după cucerirea unei părţi din teritoriul său de către Imperiul Roman, a avut o altă soartă. A fost adică fragmentat şi nu şi-a mai revenit decât după 18 secole! Dar… şi-a revenit! România de azi s-a format prin unirea unor teritorii româneşti, din arealul vechii Dacii, care au fost folosite sute de ani de către imperiile vecine, fie ca zone de siguranţă strategică pentru acestea, fie ca provincii de margine, ca teritorii frontaliere sau ca orice altceva, în afară de fragmente ale unei entităţi cândva distrusă. Poate că aceasta este şi soarta poporului kurd… Dar şi a românilor încă răzleţiţi, în urma acelui potop roman sau cine ştie din ce alte cauze, poate mult mai complexe decât ştiu istoricii sau decât ne imaginăm noi, ceilalţi… Noi ştim că Imperiul roman a fost civilizator, nu distructiv. Despre Dacia nu se ştie mai nimic. Nici că avea o limbă, nici că avea o scriere, nici că avea o civilizaţie… Despre Imperiul Roman se ştie tot ce se ştie, pentru că el a scris despre el, pentru că el stă, de fapt, la temelia civilizaţiei europene de azi…
Reunificarea fragmentelor ţinuturilor româneşti într-un stat naţional, unitar şi independent nu putea fi posibilă decât după dispariţia imperiilor vecine – ţarist, otoman şi habsburgic –, care exercitau asupra teritoriilor noastre presiuni enorme. Spunem „naţional” şi nu multinaţional, nu pentru a face vreo discriminare sau pentru a trece cu vederea existenţa altor populaţii, ci pur şi simplu pentru că românii de naţionalitate română reprezintă aproape 90 la sută din întreaga populaţie, iar acest lucru este foarte important, dacă ţinem seama că, de la daci încoace, asupra teritoriului de astăzi al României, locuit de neamul nostru din timpuri imemoriale, s-au exercitat presiuni imense. Şi, cu toate acestea, populaţia cu gena noastră nu s-a risipit în patru-vânturile lumii, ci a continuat să trăiască, de mii de ani, pe acelaşi teritoriu. 
Noţiunea de „naţional” pare să deranjeze astăzi o parte a lumii, nemulţumită de partajările generate de cele două războaie mondiale, nici de vocaţia naţiunilor, alta decât cea a expansiunii teritoriale, adică aceea de a vieţui pe acelaşi teritoriu al strămoşilor. Totuşi, este cert că naţiunile există şi că ele încă mai contează în viaţa lumii, producând deopotrivă valoare şi tensiuni de tot felul. Valorile sunt produse de muncă, de înţelegere, de cunoaştere, de ştiinţă şi conştiinţă; tensiunile sunt generate de dinamica tot mai complicată a intereselor de tot felul, mai ales de bătăliile pentru pieţe, influență, putere şi resurse. Dar capii acestor bătălii nu sunt naţiunile, ci Puterile. Puterile sunt entităţi politice, naţiunile sunt entităţi teritoriale, civilizaţionale şi morale. Tensiunile sunt create de spiritul ofensiv al marilor puteri, de interesele contradictorii şi chiar conflictuale ale tuturor statelor de pe planetă, ca entităţi politice, de nevoia de securitate activ-preventivă sau asiguratorie, de funcţionarea paradoxală a sistemelor şi proceselor create de oameni, îndeosebi a celor financiare şi, în mare măsură, chiar de latura perversă, lacomă şi stratagemică a naturii umane.
În ceea ce priveşte teritoriul românesc, nici astăzi lucrurile nu stau prea bine. Presiunile care se exercită asupra spaţiului românesc sunt foarte mari şi foarte diversificate. Ele vin, ca peste tot, de peste tot şi de nicăieri, nu prea ai cum să le aliniezi, să le categoriseşti, să le contracarezi, mai ales dacă tu însuţi habar n-ai de unde vii şi care-ţi sunt drepturile. Şi nu pentru că n-ai fi suficient de inteligent pentru a-ţi înţelege rosturile şi originile, ci pentru că presiunile de tot felul, diversiunile, subversiunile şi interesele altora, ca şi ale tale, bruiajul continuu, dezinformarea şi reaua credinţă cu care eşti înconjurat nu-ţi permit să afli esenţialul despre propria ta esenţă. Desigur, este vorba de cu totul alte presiuni decât cele conţinute în sintagma pusă cu dispreţ şi aroganţă pe fruntea naţiunii române şi acceptată cu umilinţă de fiecare dintre noi, pe principiul că un om viu este mai important, în primul rând, pentru el însuşi, decât unul mort: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie”… Chiar dacă marile imperii ale vremurilor silniciei româneşti au dispărut, spiritul imperial al unor entităţi de pe continentul european încă nu s-a stins, nici spiritul umilitor al supravieţuirii, iar statul român nu a avut timpul necesar pentru a se consolida temeinic din toate punctele de vedere, dar în primul rând ca entitate politică, pentru a ieşi din umilinţă.
Trebuie spus că statul român, adică România de astăzi, nu este numai un teritoriu şi o populaţie delimitată de nişte frontiere politice, ci şi o realitate foarte dinamică cu valori indiscutabile, statornice, care definesc unitatea de facto a tuturor românilor, prin limbă, obiceiuri, cultură, sensibilitate, putere sufletească şi teritoriu. Românii, indiferent unde s-ar situa ei din punct de vedere teritorial, vorbesc aceeaşi limbă unitară, foarte echilibrată, moderată şi sfătoasă, rezistentă la perturbaţii, capabilă să asimileze cuvinte şi concepte şi să se adapteze la orice fel de cerinţe de comunicare. Mai mult, după unii cercetători în domeniu, limba română nu are dialecte, ci doar graiuri. Aşa se explică faptul că românii de pretutindeni se înţeleg perfect, întrucât vorbesc, practic, aceeaşi frumoasă limbă. Procesul de consolidare a statului român este în curs şi, după opinia noastră, el se va continua, în pofida presiunilor de dezbinare care se exercită încă asupra românilor, cu sau fără intenţie, atât din exterior, cât şi din interior, prin toate mijloacele posibile, de la cele economice, la cele politice, culturale şi chiar lingvistice.
De fapt, fenomene de acest gen au loc pe toate continentele şi în mai toate ţările. Statele sunt, în primul rând, entităţi politice, constituite pe baza interesului vital comun al populaţiilor care locuiesc un teritoriu, dar şi ca efect al situaţiei economice şi politice, al conflictelor şi războaielor, ca scut de apărare şi ca bază de plecare la ofensiva pentru bunăstare, pentru securitate şi chiar pentru supravieţuire. Pentru realizarea acestor obiective – bunăstare (în sens de prosperitate), securitate (în sens de condiţie esenţială a existenţei, a activităţii şi a efectului) şi supravieţuire (în sens de rezistenţă la marile presiuni, la marile pericole şi ameninţări care vin de peste tot, inclusiv din interior) –, statele sunt capabile să facă aproape orice compromis, inclusiv cu preţul ieşirii din moralitate şi chiar cu cel al intrării în comportamente de tip extremist. Exemplele sunt numeroase, iar cele două războaie mondiale, la care se adaugă şi Războiul Rece, dovedesc cu prisosinţă existenţa şi chiar proliferarea explosivă a acestui tip de comportament. Omenirea s-a îngrozit de dezastrele produse de cele două războaie mondiale şi şi-a creat, în acest sens, instituţii interstate sau internaţionale ca instrumente ale statelor pentru a se asigura reciproc, prin aceşti pivoţi internaţionali, între care cel mai cel este ONU, că asemenea grozăvii nu se vor mai produce, iar tensiunile şi presiunile care le generează vor fi gestionate în mod corespunzător, astfel încât ele să nu ducă la războaie. Vorbe frumoase, obiective mari, idealuri sublime, dar paralele cu o altă realitate, cea a dictaturilor de toate felurile, a bătăliei feroce pentru pieţe, resurse şi putere financiară, a înarmării şi sofisticării armelor de toate soiurile, de la cele nucleare la cele care folosesc performanţa IT, tehnologiile moderne, amplificarea undelor şi efectul geofizic şi geoclimatic etc. O realitate extrem de subtilă, cea a camuflării şi extinderii canceroase a războiului cam în toate domeniile acţiunii umane. Este vorba de un război continuu, de un război invizibil, cu preponderenţă pe suport cognitiv, dar greu de cunoscut, şi mai ales de o atitudine războinică altoită pe un suport aparent de interes civilizaţional competiţional. Această realitate ascunde, de fapt, o bătălie continuă şi feroce pentru bogăţie, putere şi influenţă, care rămâne apanajul marii puteri.  
Războaiele iugoslave din ultimul deceniu al secolului al XX-lea arată că lecţiile celor două conflagraţii mondiale nu au fost, de fapt, însuşite, ci doar acceptate ca experienţă, ca experiment, cu iluzia speranţei că, prin cooperare şi parteneriat, precum şi prin crearea unor mecanisme internaţionale de descurajare a tendinţelor agresive şi de sancţionare a puterii excesive ce tinde spre discreţionar şi absolut, asemenea catastrofe vor putea fi evitate pentru viitor. Desigur, până la această dată, confruntările de tipul Războiului Mondial au fost descurajate, dar de aici nu rezultă că tendinţele au dispărut, iar puterea discreţionară a devenit o noţiune desuetă. Numai că puterile, aparent, s-au depolarizat, dar nu pentru a se depolariza şi a ceda locul egalităţii de şanse, aşa cum se susţine sus şi tare, prin imagine şi cuvânt, şi pentru a se repolariza şi a-şi remultiplica forţa şi suporturile de forţă, în noile condiţii, pericolele şi ameninţările s-au diversificat, riscul a crescut în progresie geometrică, întreaga lume fiind pe un butoi de pulbere nucleară, teroristă şi financiară, iar echilibrul, atât în vremea Războiului Rece, cât şi după aceea, a devenit şi mai fragil. Discreţionarul n-a dispărut, ci doar s-a sofisticat, s-a acoperit de noi instituţii şi de noi măşti, unele mai sofisticate decât altele. Poate că nu s-a dorit aşa ceva, poate că marea majoritate a statelor lumii chiar cred sau au crezut în rolul moderator al instituţiilor internaţionale – de unde şi teoriile instituţionaliste şi constructiviste –, dar efectele sunt de o cu totul altă natură. Conflictualitatea lumii n-a scăzut, ci, dimpotrivă, a crescut şi, mai mult, s-a diversificat. Discreţionarul de azi seamănă, cumva, cu filosofia şi fizionomia gazelor de şist. Se strecoară prin orice crăpături, exploatează la maximum vulnerabilităţile rocii (în cazul nostru, ale omului, ale societăţilor oamenilor). Acest nou (dar atât de străvechi!) discreţionar se prezintă, azi, sub formă de fractali, dar stăpâneşte ansamblul şi poate genera oricând explozia finală, cumulată, a părţilor. Dar şi depolarizarea, unipolarizarea, repolarizarea, multipolarizatea etc. sunt, la rândul lor, relative şi chiar discutabile. Oricum, sunt mult prea generale pentru a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în interiorul fenomenului care le exprimă, le confirmă, le perpetuează şi le dezvoltă.
Trăim încă într-un convenţional fragil, vulnerabil, chiar dacă, per ansamblu, nivelul de viaţă a crescut, iar cel de securitate se menţine în limite generale suportabile, în sensul că un război de tipul unei mari conflagraţii mondiale este din ce în ce mai puţin probabil, chiar dacă nu imposibil. Cel puţin, aşa ne place să afirmăm, deşi nimeni nu este sau nu poate fi convins că o astfel de afirmaţie ar putea fi un adevăr durabil şi cu atât mai puţin un adevăr absolut. Oamenii ştiu că au creat arme şi mijloace mult prea sofisticate pentru a mai putea să nu se teamă de ele. Şi mai ştiu că, într-un final, aceste arme, într-o formă sau alta, vor fi folosite. De aceea, per ansamblu (tot per ansamblu!), acest monstru al armelor şi mijloacelor care pot distruge tot, la o simplă apăsare pe un buton, se află închis într-o cuşcă bine sigilată prin tratate, acorduri, convenţii, competenţe şi responsabilităţi de toate anvergurile, dar nimeni nu crede în absolutismul şi valabilitatea perpetuă a acestora. Nimeni nu poate garanta că el nu va scăpa odată şi odată din această cuşcă. Deocamdată însă este bine ţintuit acolo, oamenii având toată grija să nu-i lipsească nimic. 

1. Oportunitatea, conexiunea şi efectul de falie

Monstrul nuclear extins a fost probat şi validat. La Hiroshima şi Nagasaki, dar şi în cadrul numeroaselor experimente care au urmat şi care se continuă, cu performanţe mult mai mari, în laboratoare, pe planşetele inginerilor, în mintea oamenilor de ştiinţă angajaţi în aşa ceva, în imaginaţia inventatorilor şi sensibililor creatori de noi arme. Nu încape nicio îndoială că el, acest monstru frumos al armelor teribile (unele bazate pe laseri, nanotehnologii, unde şi informaţie, altele încă fără principii foarte clare şi cognoscibile de alcătuire, funcţionare şi folosire), la un moment dat, ar putea „evada” din strânsura şi responsabilitatea oamenilor şi distruge civilizaţia de pe planeta Pământ. Probabil că s-a mai întâmplat aşa ceva, cândva, de-a lungul milioanelor de ani, civilizaţia hominienilor nefiind, potrivit unei logici elementare a devenirii, nici prima şi nici ultima pe planeta Pământ.
De aceea, în analiza de securitate, arma nucleară (împreună cu celelalte sisteme de arme ultrasofisticate) este luată aproape ca un dat, ca un mit, ca un lucru cvasi supraomenesc, în sensul că oamenii nu mai pot face nimic în faţa acestui fapt împlinit, aşa cum, cel puţin deocamdată, nu pot face nimic împotriva existenţei meteoriţilor periculoşi, a cutremurelor, uraganelor şi altor fenomene naturale sau cosmice distrugătoare, care nu depind în nici un fel de ei.
Tot ce mai pot face ei, oamenii, este să creeze şi să folosească oportunităţi de conexiune şi de convieţuire prudentă, sub această cumplită sabie a lui Damocles, care se poate năpusti oricând peste ei, cu sau fără voia lor, distrugând tot ce au creat ei până acum, inclusiv lumea lor şi mediul lor de viaţă. Evident, armele nucleare şi cele care vor urma nu se pot declanşa din senin, adică fără intervenţia oamenilor, cel puţin, deocamdată (deşi şi această afirmaţie este discutabilă), dar faptul că ele există constituie deja o ameninţare cu sens unic, fără putinţă de întoarcere, întrucât, de când se ştie, omenirea nu a renunţat niciodată la armele sale, decât în situaţia în care nu i-au mai fost de folos, întrucât a inventat altele mai perfecţionate, mai puternice.
De aceea, oportunităţile sub care trăieşte omul, deşi par din ce în ce mai mari, mai variabile şi mai viabile, sunt, în realitate, din ce în ce mai restrânse şi mai limitate. Oamenii nu mai pot schimba panoplia armelor sub care trăiesc, decât în măsura în care acestea evadează din sistem şi vizează sau creează noi utilităţi, noi ameninţări şi noi vulnerabilităţi. Sau timpul necesar pentru a mai schimba câte ceva depăşeşte durata vieţii unui om şi apasă din ce în ce mai mult pe umerii generaţiilor viitoare.
Reţeaua şi transportul încărcăturilor ucigaşe la distanţă (rachetele de crazieră Tomahowk au o bătaie de 2500 km, iar rachetele balistice intercontinentale, de peste 15.000 km!), laserii, undele, arma geofizică şi cea geoclimatică, arma biologică, cea mediatică, cea informaţională şi cea psihologică deschid, împreună cu noile arme ale cunoaşterii (de fapt, ale războiului din spaţiul cogniţiei, ale războiului cognitiv), orizonturi nemărginite arsenalelor războiului modern, deplasându-l din ce în ce mai mult spre spaţii energetice, gnoeseologice şi epistemologice. În mod paradoxal, în pofida tuturor tratatelor şi convenţiilor al căror număr este uriaş, controlul tot mai riguros al războiului nu reuşeşte să asigure nici neproliferarea armamentelor, nici controlul conflictualităţii. Probabil că, în viitorul nu prea îndepărtat, omul va crea sau re-crea cuvântul care distruge sau fonemul care ucide. N-ar fi nimic nou. S-ar putea ca aşa ceva să mai fi fost cândva… Şi, din civilizaţiile anterioare să nu fi rămas decât nişte simboluri ciudate şi câteva urme… esenţialmente invizibile…
Dincolo de aceste scenarii ce par desprinse din poveşti fantastice, omul îşi trăieşte, la cea mai înaltă intensitate şi chiar la cea mai înaltă tensiune, propria sa devenire, propria sa fericire şi propria sa angoasă. A fi fericit, azi, se reduce uneori la a fi posesorul unui IPhone 5 sau care urmează, al unui Laptop cu sistem I-7, al unui Dragon dictate sau al unui automobil care se pilotează singur, a fi vizibil şi important în reţea, a socializa sau a avea mulţi prieteni pe facebook, a câştiga ceva bani şi a-ţi face meandrele...
Reţeaua ne-a schimbat viaţa, ne-a redus vulnerabilităţile din planul cunoaşterii, dar a declanşat altele noi, mult mai mari şi mai greu de sesizat, de evaluat, de înţeles, de cunoscut şi de contracarat, care vin tocmai dinspre domeniul informaţiei, al cunoaşterii. Totuşi, trebuie spus că omul cibernetic nu este mai puţin vulnerabil, în epoca sa, decât omul de Neanderthal, în epoca sa. Spirala evoluţiei este însă mult mai sus şi mult mai largă, iar numărul celor vulnerabili depăşeşte azi şapte miliarde... Primul putea fi nimicit de un alt om de Neanderthal, de un animal, de un fulger sau de un cutremur, omul cibernetic poate fi nimicit de un alt om cibernetic, într-o confruntare sofisticată, pe părţi, dar şi de un bit sau de un virus. Omul cibernetic, oricât de cibernetic şi de sigur pe sine s-ar crede, iese din propria-i intimitate, intră magistral în reţea, devine din ce în ce mai mult un efect ale ei, de unde rezultă că poate fi controlat, scos din sine, manipulat şi, în viitor, exilat în spaţiu, poate chiar teleportat.
Reţeaua este, la ora actuală, unul dintre suporţii de bază ai informaţiei, ai comunicării, ai cunoaşterii. Mâine va fi, poate, memoria lumii, biblioteca ei universală, banca ei de date, sau drumul spre aceasta, mediul ei de existenţă, de securitate şi de viaţă. Interdependenţele sunt foarte mari şi, în scurt timp, vor deveni uriaşe. Deja copilul din clasa întâi nu poate trăi fără computer, fără jocuri electronice, fără spaţiul cibernetic. În acest moment, reţeaua, adică mediul virtual, are evoluţii complicate, imprevizibile, dar tinerele generaţii se adaptează cu uşurinţă la această dinamică. Acest nou modus vivendi se lipeşte de viaţă, de cunoaştere, de informaţie, de suflet, de om. Sistemele de operare, programele şi alte elemente utilitare au devenit la îndemâna oricui, băncile informaţionale conţin milioane de aplicaţii, care de care mai sofisticate, mai interesante şi mai captivante, chiar dacă unele sunt foarte costisitoare. Orice om care se respectă are, azi, un GPS, un telefon mobil, un calculator şi un abonament la Internet. Oricine şi oriunde, cu un player, cu un telefon mobil sau cu un reportofon, poate asculta, în condiţii perfecte, Beethoven, Bach, Clayderman sau orice altă piesă muzicală din orice colţ al planetei, luată de pe Internet, free sau cu câţiva bănuţi plătiţi on line dintr-un cont pe care îl are la o bancă.
Acestea sunt realităţi ale societăţii de consum şi, în viitor, ale societăţii cibernetice, care va fi o societate a cunoaşterii, bazată pe cunoaştere, dar ele nu reduc nici nivelul şi nici amploarea conflictualităţii lumii. Nu ştim dacă societatea cunoaşterii sau societatea epistemologică – cum credem noi că va deveni lumea în viitor – va avea sau nu un sistem financiar precum actualul, tot atât de jecmănitor, tot atât de imprevizibil, sau îşi va regla altfel conturile, schimburile şi modul de viaţă. Ceea ce ştim însă foarte precis este că actualul mod de viaţă nu va aduce nimic bun omenirii, în afară de concurenţă acerbă, conflictualitate şi chiar războaie.
E drept, omul nu trăieşte doar sub arme, sub conflict economic şi financiar complicat, ci într-o lume care se îndreaptă vertiginos, accelerat chiar, spre un mâine greu de înţeles şi de imaginat, ci doar posibil a fi închipuit. Cu o sută de ani în urmă, era greu de imaginat că, azi, poţi vedea, pe Google Earth şi nu numai, în timp real, orice punct de pe globul pământesc. Cine ştie ce va fi peste o altă sută de ani!? Poate că omul va reuşi să se teleporteze în trecut sau în viitor, să-şi schimbe frecvenţa, să călătorească liber în Univers, să înlocuiască limbajul natural cu un alt limbaj natural, mult mai rapid şi mai performant sau cu unul formal, mult mai strict dar şi mai imaginativ… 
Progresele au fost uimitoare, sunt uimitoare şi, fără îndoială, la fel vor fi şi în viitor. Însă, pe măsură ce interdependenţele cresc, se modifică şi panoplia intereselor şi a conflic­tualităţii. Unele dintre nodurile de reţea se transformă (mai precis, sunt transformate) din ce în ce mai mult, din interfeţe, în entităţi generatoare de presiuni, reţeaua se partajează, precum macromolecula de ADN, în infogene sau cibergene, adică în entităţi generatoare de informaţie, influenţă, pârghii de control asupra consumatorului, de „educare” a acestuia în sensul dorit de gestionarii de reţele, adică de noile mari puterii ale lumii, adică ale cibernetice, ale lumii cunoaşterii. Consumatorul de rând, adică cel care trudeşte inclusiv pentru producerea informaţiei, va avea iluzia că participă în modul cel mai direct posibil la conducerea lumii, la viaţa lumii, iar noua lume va avea toată grija să-i stimuleze această convingere, dar să nu aibă prea mult habar de el, să-l transforme într-un soldat de linie în uriaşul război din epoca informaţiei, din era cunoaşterii, inclusiv a cunoaşterii ştiinţifice.
Reţeaua domină deja omul. Ea a devenit, într-un timp foarte scurt, o supranatură umană, un modus vivendi pentru omul modern, bazat pe un modus cognoscendi adecvat. De aici nu rezultă că efectul de conexiune a alungat, de pe câmpul de luptă, efectul de falie, ci doar că a transformat efectul de falie în unul de microcip, în unul disimetric, disproporționat, invizibil însă pentru ochi, în care omul percepe doar în spectrul electronic vizibil pentru el.
Prima dintre noile falii strategice este tocmai aceasta, dintre vizibil şi invizibil, în mediul informaţional, în mediul abstract, în spaţiul cunoaşterii. Poţi „vedea” şi simţi extensia, nu însă şi nucleul. Sau, dimpotrivă, poţi „vedea” foarte bine nucleul, nu însă şi particula care-l va bombarda la momentul potrivit, adică atunci când se creează masa critică.
Falia strategică se mută, din spaţiul cunoaşterii comune, care este, în general, un spectru vizibil, perceptibil, cognoscibil sau pentru majoritatea minţilor, în spectrul invizibil, în spectrul ochilor şi creierelor care nu mai pot să vadă, să înţeleagă, să cunoască. Omul cibernetic – înţelegem prin această noţiune nu robotul, ci omul ajuns în epoca cibernetică – strămută în mod esenţial falia strategică din zona geografică, din zona bătăliilor pentru spaţiu, în zona cunoaşterii, adică în zona zero a existenţei umane. În acest context, mediul geografic rămâne important, dar nu mai este esenţial. Esenţial este ceea ce se produce în mintea omului, falia trecând între zona cunoscută şi cea necunoscută, dar, ca şi până acum, tot cognoscibilul necunoscut, adică misterul, sau lucifericul, cum îi spunea Blaga, este acela care va continua să producă angoasa, numai că ea are un alt suport, cel al imposibilităţii cunoaşterii detaliate a infinitului. 
Nu ştim foarte exact ce rol vor mai avea ţările şi comunităţile în această posibilă reconfigurare a certitudinilor, presiunilor şi incertitudinilor extinse la domeniul cunoaşterii. Se prea poate ca mecanismele democraţiei politice să devină extrem de vulgare (în mare parte, au devenit deja!) şi inacceptabile pentru omul cibernetic, dar noi credem că omul va rămâne, totuşi, o fiinţă socială, cu toate că însăşi socializarea se pare că va fi una mai mult cibernetică decât materială. Aici ar putea apărea o altă falie strategică uriaşă, cea dintre omul fizic şi omul cibernetic.

2. Politici şi strategii de conexiune oportună

Trece, deci, pe primul loc, cunoaşterea. De fapt, totdeauna cunoaşterea s-a aflat în eşalonul întâi al civilizaţiei umane, dar acum ea devansează cu mult domeniul ontologiei, îl subordonează, devenind o condiţie necesară a acestuia. Mai precis, cunoaşterea devine centrul vital al ontologiei fiinţei umane, iar avangarda acesteia o reprezintă, cum bine se ştie, informaţia. Cunoaşterea a fost definită, în secolul trecut, mai ales de Jean Piaget , ca o sinteză între asimilare şi acomodare, ca o modalitate prin care omul – care este o fiinţă esenţialmente socială – asimilează această lume, deopotrivă materială şi spirituală, o integrează în sistemul categoriilor şi conceptelor, adică al structurilor logico-matematice din mintea lui, şi se acomodează la cerinţele ei. Immanuel Kant, în Critica raţiunii pure, vorbea de integrarea lucrului în sine, prin intermediul intuiţilor sensibile – spaţiu şi timp –, în sistemul categoriilor şi, prin aceasta, transformarea lui în cunoştinţă, ceea ce reprezintă cam acelaşi lucru, dar altfel spus. Dealtfel, se ştie, Kant l-a influenţat în mod substanţial pe Piaget, întrucât raţionamentul marelui filosof era consonant cu gândirea marelui psiholog în legătură cu epistemologia genetică, mai exact, cu ştiinţa formării procesului cunoaşterii. Piaget distinge patru stadii în formarea capacităţii de cunoaştere în timpul vieţii copilului (stadiul senzori-motor 0-2 ani; stadiul inteligenţei preoperatorii 2-7 ani; stadiul operaţiilor concrete 7-12 ani; stadiul operaţiilor formale 12-16 ani). La gândirea formală, conceptuală, se ajunge, deci, greu, în timp, dar cunoaşterea, fie ea şi comună, ca să nu mai vorbim de cea ştiinţifică, cere mult mai mult.
Am relevat acest mic fragment din uriaşul domeniu al teoriei cunoaşterii, întrucât el ar putea reprezenta, considerăm noi, un model al evoluţiei procesului conceptului de cunoaştere, luat ca o caracteristică a lumii, valabil nu numai pentru individul uman, ci pentru întreaga omenire. Poate că lumea, în ansamblul ei, ca entitate cunoscătoare a Universului şi, în acest sens, în calitate de conştiinţă de sine, nu a depăşit pe deplin încă stadiul operaţiilor concrete şi nu a ajuns decât cu avangărzile sale cognitive sau de cogniţie în unele avanposturi ale gândirii şi cunoaşterii filosofice abstracte, formale. Poate că lumea nu este doar o imensă aglomerare de aglomerări fizice, psihice şi sociale, ci şi o imensă gândire, adică un imens proces de cumulare de concepte, iar cunoaşterea lumii, ca şi lumea cunoaşterii, nu poate fi altceva decât un mod de a recrea universul cognoscibil pe plan abstract, prin noţiuni, concepte şi teorii.
Prima dintre concluziile esenţiale pe care le-a formulat această entitate numită lume cognoscibilă, prin procesul cunoaşterii, prin toate procesele cunoaşterii (cosmogonic, a sinelui, pragmatic), dar mai ales prin procesul cunoaşterii de sine, este că aceea că lumea este conflictuală.
Mediul ontologic, mediul cognitiv şi mediul logic sunt, toate trei, la rândul lor, dar fiecare în felul lui, unitare, interdependente (în sensul că unul nu există fără celelalte), cooperative, adică dinamice (în sensul că unul se dezvoltă şi pe spezele celorlalte) şi conflictuale.
Deşi este sau, cel puţin până în acest moment, pare a fi definitivă, această concluzie a emergenţei conflictualităţii lumii şi mediilor din care aceasta se compune, ca trăsătură esenţială a acesteia, necesită nu doar un efort cognitiv, teoretic, ci şi unul pragmatic, activ-participativ, de management permanent al acestei caracteristici. Conflictualitatea lumii nu este numai una cognitivă, în sensul conflictului dinte concepte, ci şi una reală, fizică, pragmatică. Politicile, strategiile şi tacticile nu sunt altceva decât expresii sau efecte ale complicatelor arhitecturi de interese care generează această continuă şi perversă conflictualitate. Pe de o parte, aşa cum se ştie, conflictualitate înseamnă luptă de contrarii, deci competiţie, şi duce la progres şi dezvoltare, iar pe de altă parte, ea înseamnă negare, distrugere, luptă, război.
Ieşirea din această dublură nu se poate face cu uşurinţă şi, probabil, nu se va putea realiza niciodată în mod tranşant şi definitiv, pentru că ar însemna negarea unei legi care guvernează lumea şi viaţa. De aceea, statele lumii, ca entităţi sau elemente de bază ale sistemului mondial de state, în măsura în care puteam vorbi de un astfel de sistem, se străduiesc să elaboreze şi să pună în aplicare politici şi strategii de management al conflictualităţii, din perspectiva propriilor interese, astfel încât efectele negative ale acestei conflictualităţi să fie cât mai mici pentru sine.
Configuraţia unor astfel de politici, elaborate de state, de alianţe, coaliţii sau de alte entităţi cu rol mai mult sau mai puţin important pe eşichierul politic al lumii, este dependentă şi condiţionată de foarte mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt, considerăm noi, următorii:
- caracteristicile mediului internaţional de securitate şi dinamica previzibilă şi/sau imprevizibilă a acestuia;
- valorile pe care se pot fundamenta aceste politici şi strategii;
- concluziile din lecţiile învăţate;
- potenţialul propriu şi resursele, îndeosebi cele vitale;
- interesul naţional vital;
- interesele statelor vecine, ale statelor aliate, ale marilor puteri şi ale altor state;
- dinamica sistemelor de provocări, pericole şi ameninţări cunoscute, a celor previzibile şi a celor considerate a fi posibile;  
- vulnerabilitățile la acestea;
- scopurile şi obiectivele unor posibile acţiuni defensive, ofensive sau de altă natură şi miza acestora;
- nivelul de risc.
Mai sunt, desigur, şi alte elemente care se cer incluse în analiza de risc, atunci când se expertizează un proces de elaborare a unor politici şi, prin urmare, a unor strategii de punere a acestora în operă. Aceste politici nu sunt unice, nu sunt unilaterale, nu sunt izolate, ci presupun, de la început, conexiuni şi interdependenţe. Spre exemplul, politicile şi, prin urmare, strategiile elaborate de statul român pentru integrarea ţării în structurile NATO şi în cele ale UE au fost politici şi strategii de conexiune care, în general, au slujit interesele de securitate ale statului român, dar dinamica lor n-a fost tot timpul nici pe măsura aşteptărilor şi nici nu au slujit cu credinţă şi discernământ, în limitele normalului şi acţiunii inteligente, interesul vital al statului român. Ca urmare, odată cu integrarea în aceste structuri, nivelul de trai şi condiţia umană din statul român s-au diminuat semnificativ, chiar s-au prăbuşit, ţara pierzând imens la toate capitolele, inclusiv la cel care ţine de siguranţa strategică. E drept, această siguranţă se bazează pe forţa de disuasiune a NATO, pe conceptul de apărare colectivă (art. 5 din Tratatul de la Washington) şi pe politica europeană de securitate şi apărare, dar nivelul de securitate a cetăţeanului şi chiar a ţării este, în continuare scăzut, datorită, în primul rând, insecurităţii economice (din cauza prăbuşirii economiei naţionale şi înstrăinării resurselor strategice şi obiectivelor economice care au mai rămas), financiare (distrugerea sistemului bancar românesc şi dependenţa totală de băncile străine), militare (diminuarea efectivelor şi a puterii reale a armatei prin nefinanţarea programelor de înzestrare şi, în acelaşi timp, prin distrugerea industriei naţionale de apărare), uneltirilor unora dintre structurile politice ale etniei maghiare (dar nu numai) pentru a impune federalizarea şi fragmentarea statului român, de realizare a unor autonomii teritoriale pe criterii etnice, de şubrezire a puterii generale a statului român etc. …
Nivelul de insecuritate a cetăţeanului român, indiferent de etnie, confesiune etc.,  este în continuă creştere şi el se constituie într-un efect al unor măsuri ce se întreprind la nivel naţional şi chiar european. Efectele acestor politici şi strategii româneşti pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen scurt, politici şi strategii care ar fi trebuit să fie de conexiune şi de valorificare a oportunităţilor de tot felul, atâtea cât mai sunt, se concretizează, de fapt, în neconexiuni, în incoerenţe, în creşterea datoriei externe, în pierderea locurilor de muncă din ţară de către cetăţenii români, în diminuarea salariilor, în creşterea emigraţiei populaţiei calificate şi necalificate în căutarea unui loc de muncă în afara ţării, pentru a supravieţui, în acceptarea de către oamenii calificaţi a unor munci necalificate, în creşterea nivelului de umilinţă, în înjosirea neamului, în polarizarea societăţii, în deteriorarea sistemului de educaţie, în promovarea mediocrităţilor şi în multe alte efecte greu de imaginat. În acest moment, România are nevoie de o renaştere, de o reînmugurire în valorile ei ancestrale, în forţa şi resursele neamului care-i însuflețește de mii de ani spaţiul geografic şi timpul istoric.
Aceste politici şi strategii de după intrarea în cele două mari sisteme – NATO şi UE –, au fost gândite îngust, sectar, fără să se aibă în vedere oportunităţile deschise de procesul de integrare a României în NATO şi în UE, nici realităţile şi interesele vitale ale statului român, şi, de aceea, în loc de prosperitate, au adus mari deservicii ţării şi cetăţeanului român, au adus ţara în situaţii foarte delicate şi chiar foarte periculoase. Probabil că neintrgrarea ar fi fost un adevărat dezastru, ţara fiind complet izolată, dar de aici nu rezultă că statul român, prin cei care l-au condus şi îl conduc, a folosit în mod eficient oportunităţile care s-au creat prin procesul de integrare.
Dar nu numai politicile şi strategiile româneşti au aceste caracteristici de neconexiune sau de conexiune paradoxală, ineficientă, în efectul dorit, planificat şi aşteptat. În mare parte, politicile şi strategiile post bipolare n-au reuşit să se asambleze solid şi să genereze procese coerente şi consistente de ameliorare a conflictualităţii, de creştere a încrederii, de diminuare a tensiunilor şi asperităţilor, ci, dimpotrivă, au generat războaiele iugoslave, războaiele din Orientul Mijlociu, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 şi pe acelea care au urmat şi, probabil, încă vor urma, ostilitatea lumii islamice, criza financiară profundă şi de durată ale cărei efecte încă nu s-au stins, creşterea datoriei publice, intensificarea neîncrederii, deteriorarea mediului internaţional de securitate şi multe altele.
Multe dintre state n-au reuşit să folosească oportunităţile spargerii bipolarităţii pentru a amplifica şi consolida încrederea dintre ele şi s-au înscris în acelaşi flux conflictual care împarte lumea în tabere, alianţe, coaliţii, potrivit unor interese care nu se mai pot armoniza pe deplin. Nolens, volens, omenirea a acceptat noile realităţi şi continuă să trăiască în ele, temându-se, la propriu, că va izbucni un nou război în Orientul Apropiat, sau în Orientul Mijlociu, ca şi cum n-ar fi fost destule, că viaţa se va scumpi în continuare, că datoria şi dependenţa fiecărui cetăţean al planetei faţă de bănci, grupuri financiare sau Dumnezeu mai ştie faţă de cine şi de ce va creşte, că faliile strategice, care sunt produsul unor astfel de politici şi, în acelaşi timp, cauza lor, se vor adânci şi lărgi, că, întrate într-o vrie politică din ce în ce mai puţin gestionabilă şi necontrolabilă, marile puteri şi celelalte ţări din anturajul lor vor recurge, ca şi până acum în lunga lor istorie conflictuală, la la noi presiuni, la forţă şi chiar la arme.

3. Asimetria oportunităţii, oportunitatea asimetrică

Post-bipolaritatea n-a accentuat numai faliile strategice şi disproporţionalitatea lumii, repolarizarea puterii şi oportunităţile confiscate sau partajate arbitrar, ci şi asimetria. Terorismul, spre exemplu, este un produs al acestei asimetrii resuscitate de emergenţa faliilor, un efect al exacerbării conflictualităţii, intoleranţei, imposibilităţii conexiunilor în diferit, deşi conexiunile sunt tocmai produse ale diferenţelor şi necesităţii scoaterii acestora din zona cauzelor generatoare de falii. Imposibilitatea conexiunilor în diferit este un paradox al tuturor vremurilor, dar epoca actuală a ridicat acest paradox la rangul de ratio mundi.
Reţeaua şi agresivitatea băncilor, dar şi indispensabilitatea lor, impusă ca regulă a unui mod de a trăi în societate, proliferarea armamentelor, intervenţiile militare disproporţionate nejustificate, accentuarea bătăliilor pentru pieţe şi resurse şi, mai ales, criza financiară, cu evoluţii haotice şi, deci, imprevizibile, sunt alte cauze care au determinat deteriorarea mediului de securitate, multiplicarea conflictualităţii cu elemente din zone ascunse, paradoxale. Ca urmare, au sporit îndoiala, incertitudinea, nesiguranţa, angoasa, ieşirea din cognoscibilul raţional, proliferarea reacţiei asimetrice.
Înseşi oportunităţile capătă din ce în ce mai mult fizionomia unui joc la bursă, apar şi dispar, cresc şi descresc, în funcţie nu doar de reperele clasice, analizate, cunoscute şi răscunoscute în asimetria lor, ci şi de o mulţime de factori dinamici, imprevizibili, aleatori. Trebuie să fii tot timpul cu ochii pe zonele în care apar, să le identifici cu rapiditate, să le analizezi şi să acţionezi în secunda potrivită, altfel pierzi trendul şi cine ştie când îţi mai vine rândul să poţi să vezi şi să acţionezi potrivit intereselor tale. Evident, dacă ţi le cunoşti.
Această realitate dinamică şi foarte complexă, deşi funcţionează în reţea, accentuează şi mai mult imprevizibilul, supunându-se, deopotrivă, legii oceanului, care poate genera tsunami, şi legii picăturii, care poate sfărâma piatra.
Societatea de astăzi este lăbărţată în rigurozitatea ei şi destrămată, destructurată, în unicitatea ei. Nu mai există alternative. Socialismul, prin utopie şi nerealism, a sucombat, iar capitalismul, ca sistem deschis, a fost pur şi simplu confiscat de o mână de indivizi care au pus stăpânire pe tot, începând cu băncile şi continuând cu reţelele de socializare care, de fapt, au un puternic rol de cunoaştere a indivizilor şi populaţiilor şi cu scop de control şi manipulare. Speculaţiile financiare, lăcomia, modul în care funcţionează unele dintre instituţiile internaţionale, presiunile care se creează asupra unora dintre statele aflate sau aduse în dificultate, în primul rând, prin proastă guvernare, dar şi prin alte mijloace, la care se adaugă bătălia eternă pentru pieţe, resurse, putere şi influenţă, lasă foarte puţin loc pentru oportunităţi benefice şi altora. În aceste condiţii, este aproape normal să apară şi să prolifereze acţiunile şi reacţiile asimetrice. Disproporţionalitatea generează nu doar dominare, din partea celor puternici, şi supunere necondiţionată a celor slabi, nu doar falii strategice, ci şi reacţii asimetrice împotriva acestora din partea celor slabi şi, pe măsură, acţiuni disproporţionate, în superioritate calitativă şi cantitativă, tehnologică, informaţională, economică şi financiară, din partea celor puternici.
Cei puternici folosesc însă, cu foarte multă abilitate, şi acţiunile sau reacţiile asimetrice, dispunând de o gamă mult mai largă de cunoştinţe, tehnologii, forţe, mijloace şi resurse pentru a o face. Mai mult, cei puternici pot crea oportunităţi cu totul speciale pe care tot ei le pot folosi, desigur, în favoarea lor. De aceea, este greu de presupus că pericolul numărul unu sau, cum se spune adesea, şi cea mai teribilă ameninţare la adresa păcii şi securităţii lumii o prezintă terorismul, înţeles unilateral, ca modalităţi haotice şi imprevizibile de acţiune violentă, doar din partea unor organizaţii şi reţele teroriste (listate şi analizate în fiecare an de marile puteri), de unele organizaţii şi organisme internaţionale, când, de fapt, acţiuni de tip terorist, dar mult mai complexe şi cu o gamă mult mai largă de forţe, mijloace şi resurse, desfăşoară şi unele dintre marile puteri şi nu doar ca reacţii, sau ca operaţii contrateroriste, ci ca operaţii directe sau indirecte, organizate până în cele mai neînsemnate detalii, folosindu-se numeroase resurse, inclusiv resurse şi forţe speciale, pentru realizarea unor obiective care nu pot fi realizate prin acţiuni directe vizibile şi cuantificabile.
Aşa a fost dintotdeauna şi, probabil, aşa va fi mereu. Legiunile romane, spre exemplu, foloseau terorismul ca mijloc foarte eficace pentru a aduce rapid la ascultare populaţiile din teritoriile ocupate. Dar şi în epoca modernă, în timp de război, unele dintre armate foloseau represaliile ca modalitate de sancţionare drastică, prin împuşcare sau spânzurare, a unor cetăţeni care nu aveau nicio vină pentru faptul că unii dintre conaţionalii lor au desfăşurat acţiuni de partizani sau alte acţiuni împotriva armatelor respective.
Oportunitatea asimetrică este una de tip fluid, pe care o foloseşte, în primul rând, cel care a creat-o, dar înapoia căreia se află o mulţime de alte scopuri şi obiective ascunse cu multă grijă sub forma unor declaraţii extrem de generoase.
Aceste realităţi din arealul subversiunii, dezvăluite de atâtea ori în ultimele decenii, dar care, după încă cincizeci de ani, atunci când se vor deschide unele arhive (dacă se vor deschide), vor uimi şi mai mult lumea, deşi nu fac în nici un fel onoare civilizaţiei umane, se înscriu în dinamica mediului de securitate de care vorbim şi contribuie la definirea stufoasă a unui mediu geopolitic în care efectele de falie se îmbină şi se combină paradoxal cu cele de interifluenţă şi conexiune. Oamenii învaţă unii de la alţii nu numai binele, ci şi răul, mai ales răul. 

4. Complexitatea efectului de falie

Noţiunea efect de falie este foarte rar folosită. Unii, probabil, o consideră chiar inutilă. În era cuvintelor care devin din ce în ce mai mult, mai ales în limbajele politicienilor, fără măsură, nici conceptele nu mai pot fi definite şi delimitate cu precizie. Oricum, ele sunt şi vor fi mereu flexibile, chiar fluide şi, de aceea, puse la îndoială. Faptul că sunt puse la îndoială nu este o tragedie, ci un lucru foarte normal. Cunoaşterea, ca şi rezultatele ei, nu are forme definitive, întrucât ea însăşi este o construcţie dinamică şi complicată, între subiectul cunoscător şi obiectul ce se cere cunoscut. Era cunoaşterii nu schimbă natura cunoscutului şi nici pe cea a necunoscutului sau de-cunoscutului. Amplifică doar instrumentele, adică metodologiile, categoriile, structurile formale sau informale, bazele de date, reţelele, dinamicile etc.  
Spuneam, la începutul acestor rânduri, că falia se mută, încet, încet, şi în microcosm, mai exact, se extinde în profunzimi, contribuind la divizarea indivizibilului, a lucrului în sine, a monadei. Efectul de falie este direct proporţional cu fractura de opinie, cu tranşarea Eului, cu împărţirea gândului în şi între contrarii, cu redublarea unicului. Modelul macrosocial bazat pe conflict, pe diseminarea lumii între Putere şi Opoziţie se transferă, tot mai pregnant, pe planul sinelui, continuând să regenereze, pe o spirală extensivă infinită, dezamăgirea şi angoasa. Toţi oamenii – de la cei foarte bogaţi la cei foarte săraci – trăiesc un stres organic şi, în acelaşi timp, operaţional continuu, pozitiv sau negativ, din care nu se poate ieşi în nici un fel. El este generat, în primul rând, de denaturarea naturii umane şi, în al doilea rând, de legea vieţii omului pe pământ, care diseminează comportamentul lui între nevoia de supravieţuire şi orizontul de bunăstare. Ambele orizonturi cer efort continuu, cunoaştere, inteligenţă, performanţă. Evident, comportamentul uman cere şi moralitate, dar acest concept este destul de relativ şi se modelează, după cum arată experienţa veacurilor, după vremuri. Ceea ce era foarte moral în trecut este posibil să nu mai aibă nicio relevanţă azi, iar ceea ce este moral azi ar putea deveni imoral în viitor…
Politica este totdeauna paralelă cu morala, întrucât izvorul ei este interesul şi nu valoarea, iar sensul ei constă obţinerea şi exercitarea puterii, în numele interesului vital, şi nu în interesul moralităţii lumii. Adevărata generatoare de oportunităţi, de inoportunităţi, de falii şi de angoasă este ea, politica, iar omul nu poate ieşi din condiţia lui de homo politicus, întrucât aceasta este realitatea şi, totodată, esenţa sa socială, ca membru al cetăţii. De aceea, toate politicile actuale – economice, sociale, financiare, militare – sunt opuse altor politici de acelaşi tip, dar de sensuri şi nuanţe diferite, cu care se ciocnesc extrem de violent pe „câmpul de luptă” al Puterii. Fiecare Putere tinde spre absolut, fiecare politică slujeşte o entitate care-şi proiectează acţiunea spre obţinerea sau cucerirea Puterii, indiferent de mijloace. Unele dintre aceste mijloace pot fi democratice – adică votul oamenilor –, dar şi această afirmaţie este relativă, întrucât nu totdeauna contează acest vot (a se vedea referendumul din România din august 2008, în care, din cei 8.459.053 milioane de votanţi, 7.403.836 milioane au votat pentru demiterea Preşedintelui ţării şi, totuşi, acesta a rămas în funcţie, prin presiunile unor lideri europeni şi americani, prin condiţia arbitrară şi prin decizia Curţii Constituţionale), altele nedemocratice, arbitrare, voluntariste, dictatoriale etc.
Puterea este o construcţie foarte complicată, care nu are la bază numai granit, ci şi nisip şi apă, furtună şi soare torid, adevăr şi minciună, onoare şi laşitate. Istoria tuturor ţărilor lumii este plină de fapte glorioase şi de fapte abjecte, unele demne de pus pe arcul de triumf al lumii, altele demne de pus la stâlpul infamiei.
Epoca actuală arată că efectul de falie taie în carne vie în fiecare ţară – mare putere prosperă, ţară normală sau stat eşuat –, regenerând mereu acele ape subterane din care se nutreşte conflictualitatea. Strategiile şi politicile de conexiune oportună sunt ele însele un produs al efectului de falie, fie pentru a-l estompa, acolo unde se consideră că el trebuie estompat, fie pentru a-l amplifica, acolo unde se consideră că el trebuie amplificat. Odinioară, împotriva acestui efect, chinezii au ridicat Marele Zid, cu speranţa că vor opri sau măcar vor controla invaziile şi migraţiile necontrolate. Astăzi, Marele Zid este doar un monument în mijlocul Chinei, adică un simbol care şi-a pierdut demult semnificaţia. Una dintre cele mai teribile expresii ale efectului de falie din vremea Războiului Rece îl reprezintă Zidul Berlinului. Aici, adică prin inima Germaniei, se afla falia strategică, unică şi indivizibilă, dintre comunism şi capitalism. Dar, odată cu implozia comunismului, Zidul Berlinului s-a năruit, iar falia dintre sisteme s-a permutat în sute de falii între fel de fel de politici şi strategii, de la cele de austeritate, la cele de îndatorare, pe termen lung, a tuturor ţărilor lumii sau a celor care re-alcătuiesc noua Lume a Treia sa a n-a. Criza a reliefat uriaşe falii între sectorul privat şi sectorul public, iar sectorul public, prin banii contribuabilului, a trebuit să finanţeze din nou mediul privat – băncile –, pentru a le ajuta să iasă din colapsul produs de ele însele, mai exact de politicile şi strategiile speculative, întrucât falimentarea lor ar fi produs o reacţie în lanţ şi mai cumplită decât criza pe care ele însele au generat-o, afectând grav societatea capitalistă şi mecanismele ei. De aceea, o parte a lumii strigă în gura mare „Reformarea sistemului financiar!”, în timp ce vârfurile acestui sistem uneltesc pe ascuns cum să îndatoreze absolut toată lumea, cum să o stăpânească şi cum s-o înrobească. Nu mai este suficientă înrobirea unor ţări, îndeosebi a celor sărace şi fără apărare. Este necesară înrobirea întregii lumi!

Concluzii

1. Mediul geopolitic actual este ca un joc de puzzle cu piesele răvăşite şi deteriorate, în care se pare că este mai bine să le faci pe toate din nou decât să încerci să repari stricăciunile şi apoi să le aşezi la locul lor. Acest loc nu mai există, întrucât sistemul de asamblare este multidimensional, aleatoriu şi variabil.
2. Majoritatea oamenilor din ţările mai mult sau mai puţin bogate, mai mult sau mai puţin aşezate par fericiţi, întrucât fericirea lor este definită pe dependenţa de obiecte ce pot fi cumpărate şi care îi scot din efortul gândului şi din cel al cuvântului şi îi conexează la obiect şi la imagine. Între imagine şi cuvânt se deschide astfel o falie profundă care duce la impresionarea ochiului şi la lacunarismul sufletului. În societatea de consum, majoritatea oamenilor sunt tot atât de săraci, dacă nu chiar mai săraci decât în societatea sclavagistă. Pentru că omul nu mai este sclavul altui om, ci sclavul consumului, al obiectului, al ideii şi al virtualului.
3. Suprafaţa pământului nu mai prezintă o importanţă specială. Chiar şi faliile care delimitează platformele geofizice nu mai au cine ştie ce secrete. Avem tendinţa să credem că ştim ce e cu ele şi cum funcţionează. Ba, mai mult, prin HAARP, program de cercetare a comportamentului ionosferei la bombardarea acesteia cu radiaţii de înaltă frecvenţă, dar şi de explorare a oceanelor şi adâncurilor scoarţei terestre şi a creierului uman (prin unda reflectată, care este o undă de joasă frecventă, deci cu o putere de pătrundere foarte mare), însuşi mediul geografic, cel climatic şi cel al comportamentului uman pot fi influenţate. Se pot stimula sau produce diferenţe de presiuni care, la rândul lor, pot genera uragane, se pot produce efecte geoclimatice şi câte altele, de care, probabil, foarte mulţi dintre noi nu avem nici cea mai mică idee. Dar, mai mult decât atât, tsunami, faliile generate în mediul geografic, erupţiile vulcanice etc. îşi pot găsi corespondenţe în mediul uman, adică în spaţiul virtual, în spaţiul cognitiv, unde efectele de ruptură pot genera adevărate dezastre. În trecut, din cauza unei virgule care a schimbat sensul unui document, s-a produs un război. În viitor, probabil, din cauza unor concepte care generează comportamente conflictuale majore, lumea se poate autodistruge printr-un sistem de reacţii în lanţ, în care faliile distrug reperele şi structurile de rezistenţă ale cunoaşterii.
4. Politicile absurde din zilele noastre, intoleranţele şi extremismele sunt efecte ale acestor falii dintre concepte şi, în acelaşi timp, suporturi generatoare de noi falii care pot duce la distrugerea unor state, prin acţiuni de tipul „divide et impera”, prin acţiuni subversive sau, pur şi simplu, prin lipsa oricăror acţiuni. Politicile şi strategiile de conexiune oportună pot produce, în anumite condiţii, şi efecte benefice. Dar oportunitatea nu înseamnă şi profunzime, ci doar ocazie. Dacă ocazia nu este fundamentată pe un sistem de valori, pe o necesitate obiectivă, atunci unele dintre aceste conexiuni, mai ales în etapele de tranziție din societatea omenească, nu produc decât efecte oportune care, la rândul lor, se pot îndepărta de zona de conexiune, fragmentând şi mărunţind unităţile de conexiune şi accentuând şi chiar amplificând efectul de falie, deşi obiectivul conexiunii iniţiale era acela de a-l diminua şi chiar de a-l estompa sau înlătura. Dinamica şi complexitatea conexiunilor nu se supun unui determinism rigid, ci unuia complex, în care unităţile de conexiune – atâtea câte sunt – nu evoluează linear şi previzibil, ci nelinear şi imprevizibil.   

 

Cercetător ştiinţific la Institutul de Studii de Securitate din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”

 Piaget, J. Introduction a l’Épistémologie Génétique, Paris: Presses Universitaires de France, 1950; Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Editura Științifică, Bucureşti, 1965

Eveniment strategic
SIRIA: O SOLUȚIE ÎN COADĂ DE PEȘTE
Gheorghe VĂDUVA

Abstract

Punerea sub control a depozitelor de arme chimice ale Siriei este, fără îndoială, un lucru bun în lupta omenirii împotriva armelor de distrugere în masă, pe care ea însăși și le-a creat spre dezonoarea ei. Dar, în siajul unui principiu care domină această lume de când există ea: En toute chose il faut considérer… la force , Siria nu mai dispune de acea armă care, în concepția celor ce au generat-o și în această țară în vremea nebuniei anilor 1970, era un răspuns la programul nuclear al Israelului. Dar Israelul dispune, în continuare, de armele sale nucleare de care nu se atinge nimeni. Deci, încă un punct foarte important câștigat, în primul rând, de Israel. Dar, oricum, distrugerea arsenalului chimic sirian nu rezolvă problema războiului civil din Siria, ci amână doar o intervenție în forță a Occidentului pentru a înlătura de la conducerea țării un regim deja minoritar, care nu mai este susținut de nimeni din afara țării, în afară de Rusia, Iran și libanezii șiiți. Dând la o parte politica și strategia lui divide et impera, folosite de alții, din rațiuni geopolitice și geostrategice, în Orientul Mijlociu, atitudinea forțelor interne la o astfel de politică (dacă a există cu adevărat o astfel de politică a exteriorului), este de-a dreptul criminală. Este curată sinucidere. Pentru că, în Siria, beligeranții sunt sirieni contra sirieni și nu sirieni contra unor atacatori din afară. Sirienii rebeli contra sirienilor care se află la putere. Un război de atriție care, dacă se va continua, va distruge complet această frumoasă țară. Nu știm precis dacă războiul de aici este un epilog la ”Primăvara arabă”, nici dacă face parte dintr-o strategie de dezbinare a Orientului Mijlociu și de ținere a lui în tensiuni, conflicte și războaie, dar ceea ce se întâmplă în Siria este dramatic. Există oare soluții viabile în cazul Siriei?

Cuvinte-cheie: Siria, război civil, arme chimice, control, distrugere

SYRIE: UNE SOLUTION EN QUEUE DE POISSON

Mettre sous control des dépôts des armées chimiques de la Syrie est, sans doute, une bonne chose dans le combat de l’humanité contre les armes de destructions massives crées par elle-même vers sa déshonorée, Mais, dans le trace d’un principe qui domine ce monde des origines : En toute chose il faut considérer… la force, Syrie ne dispose dorénavant de cette arme qui, en conception de ceux qui l’ont créé, dans ce pays pendent la folie des années 970, était un réponse au programme nucléaire de l’Israël. Mais l’Israël dispose bien-merci de son arsenal nucléaire, que personne de touche. Donc, encore un point gagne, premièrement, par l’Israël. Mais, quoi que ce soit, la destruction des armes chimiques syrien ne résoudre pas le problème de la guerre civil de Syrie et seulement remette une intervention en force de l’Occident pour écarter de la gouvernance du pays un régime déjà minoritaire que personne de l’étranger ne le soutien encore, sauf la Russie, l’Iran et Libanais shiites. En dehors de la politique et de la stratégie de divide et impera, utilisées par des autres, de raison géopolitiques et géostratégiques, l’attitude des forces de l’intérieur vis-à-vis d’une telle politique (si une telle politique de l’étranger existe vraiment) est tout à fait criminelle. C’est un suicide, parce que, en Syrie, ces belligérantes sont des syriens contre syriens en non pas des syriens contre des ennemies de l’étranger. Des syriens rebelles contre des syriens du pouvoir. Pour le pouvoir. Une guerre d’attrition qui, s’elle continuerait, détruirait complètement ce beau pays. On ne sait si cette guerre syrienne est un épilogue de la ”Printemps arabe”, ni si elle fait parties d’une stratégie de diviser le Moyen Orient et de l’en tenir sous tensions, conflits et guerres, mais ce qu’on se passe en Syrie est dramatique. Il y a vraiment des solutions viables pour Syrie ?   

 

1. Război și haos

În Siria este război. Un război civil, care, după unele date, a făcut peste 90.000 de morți din rândul civililor. Probabil că numărul victimelor acestei confruntări absurde este și va fi mult mai mare, întrucât o astfel de înfruntare nu se desfășoară, ca odinioară, pe un câmp de bătaie, între două armate care stau față în față, în dispozitive de luptă, și, după ce s-a dat semnalul de atac, se năpustesc una asupra celeilalte, toată drama consumându-se acolo, în spațiul luptei – un spațiu eroic –, ci după cu totul alte reguli. De fapt, după niciuna. Războiul din Siria este unul de tip asimetric, în care rebeli înarmați (Dumnezeu știe de către cine și de ce!?) cu armament ușor, dar tot sirieni, atacă o armată regulată, dar tot siriană, iar o armată regulată – armata guvernului acelei țări – atacă grupurile de rebeli, evident, cu mijloacele pe care le are la dispoziție: arme ușoare, armament greu, tancuri, tunuri, avioane și, după afirmațiile unora dintre marile puteri ale planetei Pământ, mai ales ale puterii americane, și cu arme chimice. Alții, precum Iranul, spun că atacul a fost efectuat de rebeli, pentru a genera o intervenție din afară în sprijinul lor, dar, dacă este adevărat, e greu de înțeles cum de au avut acces la astfel de mijloace care, după toate regulile, ar trebui să fie foarte bine păzite.
Aceste arme chimice, cum bine se știe, sunt arme de distrugere în masă. Iar în Siria ele se află sub controlul armatei, adică al puterii. Dacă atacul s-a produs de rebeli, atunci cu siguranță el a fost efectuat în cârdășie cu unii dintre cei care păzesc aceste depozite și care nu agreează regimul lui Assad, cu dezertori sau chiar cu persoane importante din arealul puterii care agreează noua ordine sau care înțeleg că zilele acestui regim sunt numărate și vor să-și creeze o altă perspectivă pentru viitor. Dar tot arme de distrugere în masă sunt și cele nucleare, pe care la au în dotare marile puteri ale lumii – Statele Unite, Rusia, China, Franța, Marea Britanie – și, mai recent, India, Pakistanul și Israelul. Poate și alte țări, precum Coreea de Nord, sau unele care nu le produc, dar le pot sau le-ar putea cumpăra… Cu alte cuvinte, ”cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.”…
Scriem și spunem acest lucru, nu pentru a reproșa ceva cuiva, Doamne ferește!, ci doar pentru a releva încă odată și încă odată – dacă ar mai fi necesar, dar, probabil, că va fi mereu necesar să spunem lucrurilor pe nume – că lumea nu este nici egală pe deplin, nici coerentă pe deplin și nici dreaptă pe deplin, ci doar inegală, divizată, conflictuală și foarte nedreaptă, chiar prin modul în care încearcă să facă dreptate. Nedreptatea, ca și imposibilitatea egalității, vine din faptul că ”interesul poartă fesul”, iar interesele lumii sunt atât de complexe și de complicate, încât nici soarele n-ar fi pe cer dacă n-ar fi ele să-l vadă și să-l partajeze.
Toate armele de distrugere în masă sunt îngrozitoare și, după o posibilă logică deontică, toate ar trebui distruse imediat și necondiționat. Dar, din păcate, nu s-a întâmplat, în istoria omenirii, și, probabil, nu se va întâmpla niciodată acesteia ca vreo țară (și cu atât mai puțin vreo mare putere) să renunțe de bună voie și nesilită de nimeni la o armă pe care o are. Cel care deține o armă (performantă sau nu) va renunța la ea numai și numai dacă n-are încotro sau dacă descoperă alta mai performantă. Raporturile între state, ca între oricare alte entități, sunt raporturi bazate, în primul rând, pe putere. Putere economică, putere financiară, putere a cunoașterii, putere militară etc. Chiar și atunci când vor dispărea statele și alte entități organizaționale le vor lua locul (dacă se va întâmpla vreodată așa-ceva), raporturile între acestea (inclusiv cele de colaborare și parteneriat) se vor baza tot pe putere. Puterea mai mare va impune un anumit tip de comportament celei mici, iar cea mică va face tot posibilul pentru a compensa sau decompensa cumva puterea care mereu va tinde spre discreționar a celuilalt, mai cu moț ca el. Aceste afirmații simple, simpliste, chiar vulgare sunt cât se poate de adevărate. Puterea domină de milenii lumea, iar lumea în care trăim este construită pe arhitecturi de putere. Inclusiv raporturile dintre partidele politice dintr-o țară sunt, din ce în ce mai mult, tot raporturi de putere. Cei din opoziție fac tot posibilul – la limita legii și, de multe ori, chiar în afara acesteia – pentru a cuceri puterea politică. De la mijloacele politice legale, la mijloacele politice violente nu este decât un singur pas. Iar acest pas s-a făcut și în Siria.

Și în Siria, ca în oricare altă țară în care a izbucnit sau izbucnește un război civil, bătălia se dă pentru putere. Pentru puterea politică. De o parte, se află guvernul, forțele și mijloacele de care dispune, adică puterea în exercițiu, iar de cealaltă parte, rebelii nemulțumiți de guvern și de cel care-l conduce, dictatorul Bashar El-Assad, care provine din minoritatea alauită și nu se află pe placul rebelilor. Este greu de spus cu precizie pe placul cui se află acest personaj, dar este ușor de înțeles pe placul cui nu se află. Rebelii vor să smulgă, pentru ei, această putere. Motivul lor? Assad este un dictator, nu a făcut reforme și nu mai are ce să caute în fruntea națiunii. De ce nu este dat jos prin alegeri democratice? Simplu – vor spune rebelii. Pentru că a acaparat puterea și alegerile nu mai contează! Puterea în exercițiu spune însă altceva. Spune că rebelii sunt înarmați de forțe din afară, care vor să treacă Siria în tabăra occidentală, s-o supună interesului occidental și, prin aceasta, să divizeze și mai mult Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu, să distrugă sau să izoleze inamicii Israelului și pe cei ai interesului occidental în zonă și să aservească țara marii finanțe.
Dacă rebelii au dreptate și puterea actuală trebuie înlăturată cu orice preț, întrucât face foarte rău Siriei și sirienilor, atunci ar fi normal ca întreaga populație validă sau cea mai mare parte a ei să treacă de partea rebelilor, să genereze manifestații masive, ca în Egipt, spre exemplu, și, în douăzeci și patru de ore, să-l spulbere pe Assad, cu toată armata lui și cu tot sprijinul pe care-l primește din partea Iranului și Rusiei. Când poporul se ridică (dacă se ridică cu adevărat și nu este ridicat de alții), nimic și nimeni nu-l poate opri.
Dacă puterea actuală siriană are dreptate, așa cum susține, atunci de ce populația îi tolerează pe rebeli și nu sprijină armata și guvernul pentru a nimici aceste grupuri înarmate sau pentru a le dezarma? Desigur, unii vor spune că, între două forțe înarmate, populația nu are nicio putere, ci devine doar o victimă. Ceea ce, de asemenea, este foarte adevărat. Dealtfel, ca răspuns la această situație foarte gravă, milioane de sirieni s-au refugiat în afara granițelor Siriei.  
Se pune, totuși, o întrebare tranșantă: Oare, Siria – această țară cu un trecut impresionant și un sistem de valori remarcabil – este sfâșiată de un război civil teribil pentru simplul fapt că Assad nu vrea să cedeze puterea? Răspunsul poate fi afirmativ. Se cunosc multe cazuri în istorie în care un om ajuns la putere a declanșat un război sau o confruntare complicată și o întreagă țară nu a fost capabilă să scape de un dictator sau de un personaj malefic, a cărui putere discreționară se baza pe o structură de rețea ce menținea, în favoarea sa, părți dintre instituțiile de forță sau elemente influente ale acestora. Puterea malefică folosește ca arme esențiale șantajul, diversiunea, corupția și inducerea în eroare. Un astfel de tip de putere există în multe țări, inclusiv în România, dar mecanismele democratice pot s-o contrabalanseze și chiar s-o înlăture, atunci când vicierea clasei politice nu a atins cote alarmante.
În cazul Siriei, lucrurile sunt mult mai complicate. Siria nu se înscrie pe deplin în lanțul revoltelor din Primăvara arabă, nici în cel al situațiilor din țările pe care un președinte american – George W Bush – le-a inclus în așa-numită axă a răului. Siria este o țară foarte importantă din punct de vedere geopolitic și geostrategic, întrucât se situează într-o zonă în care politicile statelor sunt pe muchie de cuțit, iar interesele marilor puteri și ale comunității internaționale – în măsura în care acceptăm acest termen – sunt nu doar diferite, ci și conflictuale. În spatele Israelului se află Statele Unite și chiar Uniunea Europeană, în spatele Siriei și al Iranului se află, într-un fel, interesele Rusiei, ale Chinei, în timp ce Turcia, țară care urmează un parcurs de aderare la Uniunea Europeană, dar care, în esența ei, este o țară islamică, are o poziție cu totul specifică, nefiind pe deplin nici cu Estul, nici cu Vestul, ci doar cu interesul ei vital, în condițiile în care nu se află în relații foarte bune cu niciunul dintre vecinii săi, dar care are o problemă internă foarte gravă și pe termen lung – problema kurdă. Războiul din Siria nu este pe placul Turciei. Dar, indirect, Turcia sprijină rebelii și dorește înlăturarea lui Assad de la putere, chiar dacă negociază cu Iranul posibile soluții pentru ieșirea din această criză. Să nu uităm că Siria este dependentă de cursurile de apă care izvorăsc din Turcia, iar Turcia are cam aceeași problemă cu Siria pe care a avut-o și cu Irakul privind autonomia populației kurde și posibilitatea amplificării mișcărilor de separare teritorială ale acestei populații în întreaga zonă kurdistană, dacă Siria se dezmembrează și kurzii sirieni obțin, ca în Irak, o autonomie teritorială semnificativă.

Siria este o țară ca oricare alta. Din păcate, ea se află într-o zonă extrem de sensibilă din punct de vedere geopolitic (ca presiuni ale intereselor) și geostrategic (ca spațiu posibil de confruntare violentă a forțelor, mijloacelor, resurselor și acțiunilor entităților care se bat pentru această zonă de importanță vitală pentru viitoarele configurații energetice și civilizaționale). O Sirie mult slăbită, destabilizată și fragmentată este pe placul Israelului, dar nu și în condițiile în care o astfel de țară ar putea deveni un teritoriu haotic, foarte prielnic pentru recrudescența formațiilor care ar putea ataca, împreună cu cele din sudul Libanului, teritoriul israelian.
Situația este însă mult mai complicată decât cea pe care o prezintă analizele. Pentru că Siria nu este numai o problemă generată de bătăliile interne pentru putere, ci și una mult amplificată de impactul acestora asupra echilibrului strategic din zonă. Miza Siriei este, deci, una geostrategică. Și, evident, geopolitică.
S-a ajuns deja prea departe. Între forțele care se războiesc pe întreg teritoriul țării cu greu mai pot fi create suporturi de posibilă reconciliere. De aici nu rezultă că ele trebuie lăsate să se războiască până la ultimul cartuș, distrugând tot ce s-a creat de-a lungul mileniilor în această frumoasă țară. Dar o soluție de compromis este din ce în ce mai dificilă. Mai ales că și atitudinea vecinilor Siriei, a țărilor arabe, a grupărilor confesionale și a marilor puteri este cât se poate de partajată și de complicată, așa cum, dealtfel, este întregul Orient Apropiat, ca și întregul Orient Mijlociu, zonă geostrategică esențială aflată într-un permanent război de atriție, în sine, cu sine, cu marile puteri și cu restul lumii.
Un bloger egiptean , a desenat o sociogramă a zonei, pe tema relațiilor de prietenie (atracție), tensiune (respingere) și de neutralitate (indiferență) dintre cincisprezece entități (state, organizații, grupări religioase) din zonă sau interesate de zonă, care, deși incompletă, ni se pare a fi foarte sugestivă pentru ceea ce se întâmplă nu doar în Siria, ci în întregul Orient Apropiat și chiar în Orientul Mijlociu. Întrucât ni se pare foarte interesantă pentru această analiză, o reconstruim în elementele ei esențiale. (Figura nr. 1)
Ziare.com a preluat această schemă, pe care, mai înainte, o reprodusese și The Washington Post, precizând că, în schemă (de fapt, o sociogramă) sunt două feluri de țări: cele care sunt angrenate în conflicte (Egipt, Siria, Liban)  și cele care se amestecă în acestea (SUA, Rusia, Iran, Arabia Saudită, Turcia, Qatar și Israel), deci care au un anumit interes să o facă. Sissi este generalul egiptean Abdel Fatah al-Sissi, cel care conduce regimul militar de la Cairo, după înlăturarea președintelui Mohammed Morsi. Sociograma, prezentată în Figura nr. 1,  este destul de explicită, dar relațiile sunt mult mai complicate. Ea sugerează doar cât de complicate sunt și cât de periculoase pot deveni.
 

 

doc1 

 


Figura nr. 1 Relații în Orientul Apropiat și Mijlociu

 

Din această sociogramă rezultă, între altele, că Assad este sprijinit doar de Iran, de Rusia și de Libanezii șiiți, în timp ce rebelii sunt susținuți de Statele Unite, Turcia, Libanezii sunniți, Israel, Hamas, Al Qaeda, Arabia Saudită, Qatar și respinși de Rusia, Iran și libanezii șiiți.
Această situație dă de gândit în ceea ce privește legitimitatea regimului și a rebelilor în ochii lumii arabe și în cei ai marilor puteri interesate de zonă. Dacă rebelii primesc un sprijin atât de substanțial din partea unui mare număr de țări, inclusiv de la gruparea Al Qaeda (opt țări și organizații), ca și de la unele dintre țările europene, necuprinse în sociogramă, și doar de trei (Iran, Rusia și Libanezii șiiți) îi resping, iar regimul lui Assad primește sprijin doar de la trei entități (Rusia, Iran și Libanezii șiiți), dar nici de la aceștia pe deplin, iar majoritate sunt împotriva lui, înseamnă că soarta acestui regim sau cel puțin a președintelui Assad este deja pecetluită. Oricum, președintelui Assad îi va fi din ce în ce mai greu să controleze situația și să rămână la putere. Mai ales în lipsa unui sprijin național masiv.
Acesta pare a fi trendul. Dacă n-ar fi și alte interese strategice majore în zonă, am putea crede că tot ce se întâmplă acum în Siria este un act de sinucidere națională, politică, economică și militară. Dar Siria a fost – și încă este – una dintre țările bine înarmate din zonă, iar acest lucru nu poate fi nici pe placul Israelului, nici pe placul celor care se află în război cu civilizația arabo-islamică, nici pe placul unora dintre țările vecine.
S-ar putea însă să existe și alte fațete ale unei realități greu de relevat și de analizat în toate detaliile și implicațiile ei, cum este cea din Siria și cea din Orientul Apropiat. Nodul acesta gordian este atât de încâlcit, încât nici măcar o sabie din oțelul cel mai pur nu-l mai poate tăia. S-ar putea ca, din astfel de tensiuni – care par a fi oarecum utile pentru ținerea Orientului Apropiat și îndeosebi a Orientului Mijlociu în stare divizată și conflictuală –, să izbucnească, în anumite condiții, un război regional pustiitor și chiar unul de mai mare amploare. Să nu uităm că Orientul Mijlociu se înscrie în coridorul energetic al lumii, iar omenirea se află într-o criză profundă. Mediul internațional de securitate este atât de tensionat și atât de fragil, încât, oricât de jos ar fi un conflict, el poate degenera, în anumite condiții, într-un război care poate scăpa de sub orice control.  
Oricum, prin acest război de-a dreptul stupid (dacă era absolut necesar, Assad putea fi dat jos de către populație, prin vot ), capacitatea de apărare a Siriei și puterea ei militară au fost dramatic slăbite, ceea ce este în avantajul Israelului, care are tot interesul ca țările arabe sau islamice ostile să aibă o putere militară cât mai redusă. Un război de atriție, în zonă, ar fi cât se poate de benefic pentru Israel, țară care se confruntă cu o problemă arabă extrem de complexă. Cu cât războiul va dura mai mult în Siria, pe cât posibil și cu implicarea vecinilor, inclusiv a Iranului, cu atât va fi mai bine pentru Israel. Dar, cum tot răul e, uneori, spre bine, s-ar putea ca și binele să genereze, uneori, răul. Și încă răul cel mare. Pentru că, un război în apropierea frontierelor Israelului ar putea fi un focar de amplificare a războiului asimetric dus de o parte a lumii arabe, inclusiv prin mijloace teroriste, împotriva acestei țări.

2. Armata

Deși, după toate datele, armata siriană este destul de bine dotată și cu efective numeroase, iar rebelii nu dispun sau n-ar trebui să dispună nici pe departe de mijloacele pe care le are armata guvernamentală, bătălia între cele două forțe este, totuși, destul de echilibrată. Cum se explică acest lucru?
Siria dispune încă de o armată puternică și destul de bine dotată. Occidentul știe acest lucru, iar Rusia nu se sfiește să afirme că o victorie a Occidentului asupra Siriei nu ar fi deloc ușoară. Mai mult, se preconiza că armata siriană va pierde rapid conflictul cu rebelii. ”Au trecut doi ani și ea este pe punctul de a-l câștiga” spunea, pe HuffPost, Philipe Migault, specialist în conflicte armate și director științific la  Institutul de Relații Internaționale și Strategice (IRIS).
După Iordania, Siria are (avea) cea mai puternică armată din lumea arabă, chiar dacă, în cele două războaie civile, capacitățile sale au suferit reduceri substanțiale.
Armata siriană are un efectiv de 178.000 de oameni (110.000 în forțele terestre, 5.000 în forțele navale, 27.000 în forțele aeriene și 36.000 în apărarea antiaeriană. Rezerva acestei armate este de 314.000 rezerviști pentru forțele terestre – cei mai mulți dintre ei deja mobilizați –, 4.000 de rezerviști pentru forțele navale, 10.000 pentru forțele aeriene și 20.000 pentru apărare antiaeriană.
Un rol important îl au aici și forțele paramilitare. În 2009, apreciază Institutul Internațional de Studii Strategice (IISS), aceste forțe aveau un efectiv de 108.000 oameni, dintre care 8.000 pentru jandarmerie (Ministerul de Interne) și 100.000 în milițiile populare ale Partidului Baas, care se află la putere din 1963.
Aceste capacități, conform evaluărilor IISS, au fost diminuate din cauza războiului, dezertărilor și pierderilor suferite. Funcțiile de comandă importante din armata siriană sunt ocupate de alauiți și de creștini, care nu au altă opțiune decât să rămână fideli lui Bashar Al-Assad. Președintele sirian poate conta pe 50.000 de oameni care alcătuiesc un nucleu solid și disciplinat.
Armata siriană dispune de 4.900 de tancuri (cifra a fost, probabil, diminuată în timpul războiului civil), de un număr important de rachete, al cărui comandament se găsește la Alep, în Nordul țării, de 365 avioane de luptă, din cele 555 pe care le avea în 2009, cele mai multe dintre ele de fabricație sovietică.
Un analist militar american aprecia că scoaterea din luptă a forțelor aeriene și navale este o chestiune relativ facilă pentru Occident. Lovirea pistelor de decolare-aterizare și a porturilor ar fi suficientă, iar pentru aceasta nu este nevoie decât de trei nave și 24 de avioane de luptă. Evident, aceste nave americane, la care s-au adăugat încă patru, se află deja pe poziții în Mediterana.
Forțele din apărarea antiaeriană au fost mai puțin afectate de războiul civil și au în dotare mai multe mii de rachete sol-aer de fabricație rusă, unele foarte moderne, cum ar fi, spre exemplu, complexele S-300. Folosirea de către Occident a unor rachete cu bătaie de 1200-1300 km ar fi eficientă (rachetele de croazieră Tomahawk au o bătaie de 2.500 km). Dar loviturile aeriene ar fi riscante, întrucât apărarea antiaeriană siriană ar reacționa prompt și s-ar înregistra pierderi grele.
Arsenalul chimic sirian este considerat cu fiind unul dintre cele mai importante din Orientul Mijlociu. Până în momentul intervenției lui Vladimir Putin, Siria nu era semnatară a Convenției asupra interzicerii armelor chimice. Siria nu era deci membră a OIAC, cea care controlează aplicarea acestei convenții.
Programul chimic sirian, generat prin anii 1970, era menit, așa cum subliniam mai sus, să contrabalanseze programul nuclear izraelian. Arsenalul chimic sirian cuprinde substanțe precum  Sarinul și VX, gaze neurotoxice de luptă de dată relativ recentă, dar și vechi substanțe cum ar fi iperita, azot iperita, levizita și altele. După unele aprecieri, arsenalele chimice siriene se află în depozite și sunt de ordinul a câteva mii de tone, o cifră mult superioară arsenalelor chimice ale lui Gaddafi.
Un studiu al IISS elaborat în martie 2013 arăta că, datorită dezertărilor, armata siriană s-a redus la 50.000 de oameni fideli, din 220.000, cât erau efectivele ei cu doi ani în urmă. Pare o reducerea dramatică, dar semnificativă pentru mersul situației tactice, operaționale și strategice din acest război.
Compunerea Forțelor Armate Siriene este, potrivit unor date culese din surse deschise, următoarea:

Forțele Terestre siriene:
După Globalsecurity.org, forțele terestre siriene se compun din:
Corpul 1 Armată (Damasc) cu:
- Divizia 5 Blindată;
- Divizia 8 Blindată;
- Divizia 9 Blindată;
- Divizia 7 Mecanizată;
- patru regimente independente care aparțin Forțelor Speciale.
Corpul 2 Armată (Zebdani) cu:
- Divizia 1 Blindată;
- Divizia 3 Blindată;
- Divizia 11 blindată;
- Divizia 4 Mecanizată
- Divizia 10 Mecanizată.
Corpul 3 Armată cu
- Divizia 2 Blindată de Rezervă (Alep);
- Brigada de apărare de Coastă ;
- unități independente: 4 brigăzi de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 1 regiment blindat, 1 regiment de Forțe speciale
Comandamentul rachetelor (Alep)
- 3 brigăzi de rachete fiecare cu un batalion de FROG 7, un batalion de SS-21 Scarab și 1 batalion de SS-1 Scud
Garda Republicană
- 3 brigăzi blindate;
- 1 brigadă mecanizată;
- 1 regiment de artilerie.
Garda Republicană este destinată să apere Damascul și persoanele importante. Bashar el-Assad a fost colonel în una dintre aceste brigăzi.
Alte unități independente
- 2 brigăzi de artilerie;
- 2 brigăzi antitanc;
- Divizia 14 Forțe Speciale (3 sau 4 regimente);
- 10 regimente de Forțe Speciale.
Unități de rezervă:
- Diviziile 12 și 13 Motorizate (formate de Divizia 2 Blindată de Rezervă;
- Brigada 30 Infanterie;
- Brigada 3 Artilerie;
- Două regimente blindate

Forțele terestre siriene dispun de următorul echipament:
Tancuri:
- 500 T-80;
- 122 T-72M;
- 1478 T-72;
- 1800 T-62 M/K;
- 2000 T-54/55.
Vehicule blindate:
- de luptă pentru infanterie: 2.100 BMP-1; 100 BMP-1; 300 BMP-3;
- de transport trupe: > 1500 BTR-40/50/60/152 și OT-64 ;
- de cercetare : 600 BRDM-2 ; 125 BRDM-2Rkh
Artilerie :
- autopropulsată: 380 2S1 de 122mm; 50 2S3 de 152 mm;
- tractată: 600 D-30 de 122 mm; 600 M-46 de 130 mm; 20 M-55 de 152 mm; 10 S-23 de 180 mm.
Artilerie antiaeriană:
- 400 ZSU-23-4; 675 S-60 de 57 mm; 650 ZSU-23-2 de 23 mm; 300 M-1939 de 37 mm; 25 KS-19 de 100 mm.
Rachete
- antitanc ghidate: AT-3 Sagger; AT-4 Spigot; AT-5 Spandrel; AT-7Saxhorn; AT-1o Stabber; AT-14 Kornet, Milan;
- apărare antiaeriană: SA-7 Grail; SA-9 Gaskin; SA-13 Gopher; SA-17 Grizzy; SA-22 Greyhound;
- sol-sol: 30 SS-1 Scud-B/C; 18 SS-21 Scarab; 18 FROG-7; M-600;
- apărare de coastă: o baterie Bastion însoțită de rachete antinavă supersonice Iakhont.
Lansatoare de grenade și de rachete:
- RPG-7; RPG-9 Vampyr; 280 BM-21 de 122 mm; 200 Type 63 de 107 mm.
Mitraliere:
- KPV de 14,5 mm; DShK de 12,7 mm; NSV de 12,7 mm; PK de 7,62 mm.
Armament ușor:
- puști de asalt: AK-47 de 7,62 mm; AK-74 de 5,45 mm; m-16A1 de 5,56 mm (la Forțele Speciale);
- puști de precizie: SVD Dragunov de 7.62 mm.
Pistolete-mitralieră:
- Pentru Forțele Speciale: Berete model 12 de 9 mm; MP-5K de 9 mm; UZI de 9 mm.

Forțele Aeriene siriene

Forțele Aeriene siriene dispuneau, de 435 avioane (reduse la 335) și 98 de elicoptere.
Forțele aeriene siriene au participat la Războiul de șase zile, la Războiul Kippur și la primul război din Liban, în timpul războiului civil libanez.
În timpul războiului Kippur, pe frontul sirian, avioanele MiG 21 au obținut 30 de victorii confirmate împotriva aviației israeliene, dar 29 de MiG 21 au fost doborâte de Tsahal ;
Pe 19 aprilie 1974, un MiG 23 sirian a doborât 2 F-4E israeliene, dar a fost la rândul lui doborât, din eroare, de o rachetă sol-aer siriană (confundarea semnelor de identificare).
În 1981, două avioane MiG 25 siriene au fost doborâte de avioane F-15 israeliene.
În timpul invaziei Libanului din 1962, numeroase avioane MiG 23 siriene au fost doborâte de avioane de vânătoare israeliene. Pe 26 aprilie 1982, două MiG-23 siriene au doborât două A-4 SkyHawk israeliene în nordul Libanului. Elicopterele Gazelle siriene au angajat lupta cu blindatele israeliene. În 200 de ieșiri au distrus 100 de blindate și numeroase alte vehicule, dar șase dintre ele au fost doborâte.
Pe 21 octombrie 1989, un Britten-Norman turc din serviciul topografic a fost doborât de 2 MiG 21  în apropiere șantierului barajului Atatürk, la 20 km, în interiorul Turciei.
Pe 14 septembrie 2001, două Mig 29 siriene au fost doborâte de 2 F-15 care însoțeau un AWACS israelian.
Pe 216 septembrie 2013, un elicopter Mil Mi-17 a fost doborât de armata turcă pentru că a violat spațiul aerian al Turciei.
Avioane de luptă :
- 62 MiG-29 ;
- 38 MiG-25 dintre care 25 sunt operaționale ;
- 173 MiG-23;
- 162 MiG-21
Avioane de atac:
- 20 Su-24;
- 50 Su-22.
Avioane de antrenament:
- 23 L-39 Albatros (44 L-39ZA et 55 L-39ZO folosite după 18983 pentru antrenament) ;
- 35 MBB 223 Flamingo;
- 6 MFI-17 Mushshak;
- 36 Yakovlev Yak-130 comandate în 2012;
Avioane de transport :
- 4 Antonov An-26;
- 4 Il-76;
- 2 Falcon 20;
- 1 Falcon 900;
- 6 Yakovlev Yak-40.
Elicoptere de atac:
- 36 Mil Mi-24;
- 42 SA-341 Gazelle;
- 20 Mil Mi-2.
Elicoptere de transport:
- 138 Mil Mi-8; Mil Mi-17

Forțele Navale siriene

Efectivele forțelor navale siriene sunt, după unele date 3700 de oameni, după altele 5000, la care se adaugă 2500 de rezerviști. După cum se vede, Siria nu are pretenții de putere navală, deși flota ei se află în Mediterana.
Bazele navale siriene se află în porturile Al Badya, Baniyas, Lattaquié și în cel mai important, Tartus. Tot în acest port se află și singura bază navală rusească din străinătate. Baza militară navală rusească s-a constituit aici în urma unui acord sovieto-sirian semnat în 1971. Aici a operat Escadra 5 operațională care, pe timpul sovieticilor, se opunea Flotei 6 americane.
În timpul războiului Kippur, în bătălia de la Lattaquie, au fost distruse mai multe nave siriene, iar restul flotei a devenit neoperațională.
În 1991, Escara a 5-a rusă a fost retrasă. Navele de război rusești au trecut destul de rar prin această bază după 1991.
Cu prilejul crizei siriene, ele au revenit în Marea Mediterană, poziționându-se într-o zonă favorabilă pentru a descuraja un atac prin surprindere împotriva regimului Assad și, în același timp, pentru a demonstra că Flota de Război a Rusiei renaște. Purtătorul de rachete de croazieră Moskva a părăsit Marea Neagră și, împreună cu alte nave, a sosit în Mediterana. Fregatele purtătoare de rachete de croazieră americane sunt și ele la fața locului.
Forțele Navale siriene nu sunt dintre cele care ar putea să ducă un război pe mare. Două Petya II, de la sovietici, cu două turele bitub de 76 mm, patru lansatoare de rachete ASM RBU-2500, două sisteme de largare a unor încărcături în mare, 22 de mine și lansatoare de torpile de 460 mm și un triplu lansator de 533 mm.
Se adaugă 4-8 nave de patrulare din clasa Osa I și 8-12 din clasa Osa II, purtătoare de rachete SS-N-2 Styx, 5-9 vedete rapide lansatoare de rachete din clasa Komar, 3 nave de debarcare amfibii din clasa Polnochny-B, 1 navă de minare din clasa Sonya, 3 nave de minare din clasa Yevgenya, 2 submarine din clasa Romeo și Escadronul de elicoptere antisubmarin  618 compus din: Kamov Ka-Hormone; 4 Kamov Ka-28 (Helix A); 20 Mi-14 PL (Haze-A).
În total, Forțele Navale siriene au 41 de unități cu 2 fregate, 38 de nave de coastă și patru dragoare de mine.

3. În loc de concluzie

Situația este destul de gravă. Orice s-ar spune, Siria nu are capacitatea și capabilitatea de a se apăra împotriva unei intervenții militare din afară, efectuată cu sau fără mandat ONU, mai ales în situația în care țara este sfâșiată de un sângeros război civil. De aceea, atacul cu arme chimice efectuat în suburbiile capitalei siriene ar fi putut avea rolul de fait accompli (creat sau apărut ca urmare a prostiei puterii), ce ar fi putut fi folosit pentru justificarea publică a unei intervenții militare. Mulți adepții ai unei soluții de forță au fost foarte vocali în acele zile. Însuși Barak Obama, care numai de folosirea abuzivă a forței nu poate fi bănuit, sub presiunea unor politicieni, a optat pentru o intervenție limitată, care ar fi vizat pedepsirea lui Assad, pentru folosirea armei chimice, în sensul că omenirea, mai exact, comunitatea internațională nu acceptă ca astfel de fapte să rămână nesancționate. O astfel de intervenție în forță, probabil, prin lovirea bazelor armatei siriene nu era nici pe departe doar ”pedepsitoare”, întrucât nu toate bazele au participat la acel atac și, chiar dacă se dau asigurări certe că atacul chimic a fost efectuat de către forțele lui Assad, nu există încă dovezi foarte clare în acest sens. Mai mult, o intervenție pedepsitoare, fără mandat al CS al ONU, nu se înscrie nici în dreptul internațional, nici în logica folosirii forței armate. Că, după unii, Assad ar merita să fie spânzurat, este o problemă, dar nimeni nu-l poate pune nici în ștreang, nici la zid, fără decizia unui tribunal, fără a se respecta legea. Pot exista multe, foarte multe scenarii în legătură cu folosirea acestor arme chimice, de la înscenare, la abuz criminal. Dar acest caz trebuie cercetat. Pe de altă parte, chiar dacă Siria nu a semnat acordul cu privire la interzicerea armei chimice, un atac cu astfel de arme nu poate fi luat ca un fapt divers, ca o acțiune tactică fără importanță strategică, ci, dimpotrivă, ca o acțiune brutală, barbară, împotriva ființei umane și a civilizației, care merită a fi drastic sancționată. Dar nu oricum.
Probabil că, în timp, va ieși la iveală întregul adevăr. Este necesar acest lucru, întrucât cea mai mare amenințare la adresa păcii și securității planatei o prezintă, pe lângă cea financiară, uriașul arsenal de arme de distrugere în masă care s-a acumulat pe planeta Pământ. Și, de aceea, Planeta trebuie să fie foarte atentă cu armele sale.
Dar problema cea mai gravă din Siria, din Orientul Apropiat, din Orientul Mijlociu și din lume nu este doar acest atac forte murdar – care, ce-i drept, reprezintă un summum al violenței din această țară –, ci războiul însuși. ONU, prin Consiliul său de Securitate, ar trebui să ia toate măsurile pentru a opri sau îngheța aceste confruntări și a genera o soluție de pace.
Soluția propusă de Vladimir Putin și acceptată de americani – de trecere a armelor chimice siriene sub control ONU și distrugerea lor – este un paliativ. Această acțiune, salutară din punct de vedere umanitar, este cât se poate de necesară. Dar ea înseamnă schimbarea radicală a raportului de forțe între Siria și Israel, dispariția încă a unei posibile amenințări la adresa Israelului, ceea ce poate fi, desigur, benefic, dar nu soluționează războiul sângeros din Siria. Mai mult, așa cum rezultă și din cele prezentate în Figura nr. 1, țările din zonă și marile puteri care au interese în zonă nu caută soluții pentru rezolvarea conflictului, ci sprijină cu arme, muniții, logistică etc. părțile aflate în conflict.
Or, în aceste condiții, este posibil ca războiul din Siria să se prelungească până vor fi distruse toate infrastructurile și va fi nimicită toată populația care nu a reușit să emigreze sau care s-a înrolat în cele două tabere, perspectivă inacceptabilă în secolul al XXI-lea.
Trecerea armelor chimice sub controlul Națiunilor Unite nu rezolvă în nici un fel problema războiului din Siria, ci doar creează unele premise ca astfel de arme să nu mai poată fi folosite acolo. Dar și această afirmație este relativă, întrucât e greu de exercitat un control asupra unor arme într-un teatru de război. Vor oare fi destinate forțe care să pătrundă, cu mandat ONU, pe teritoriul sirian cu misiunea de a asigura paza și securitatea acestor arme și, ulterior, transportul lor spre locurile de distrugere? Dar această acțiune – foarte riscantă într-un teatru de război – ar dura luni și chiar ani! Va fi obligat Assad să asigure transportul și distrugerea acestora? În ce fel? Este foarte posibil ca înșiși sirienii să perceapă o astfel de măsură ca o dezarmare a Siriei în fața Israelului și a celorlalte țări din zonă care ar putea profita de acest efect. În bătăliile anterioare, deși n-a câștigat nici un război, armata siriană a avut capacitatea de a-i produce pierderi inamicului. Războiul fratricid din Siria a diminuat foarte grav această capacitate. S-ar putea ca Assad să aibă o soartă asemănătoare celei a lui Gaddafi, dar viitorul guvern nu va mai avea la dispoziția nici mijloacele, nici resursele necesare pentru a reface, în timp util, potențialul militar al țării (desigur, în cazul în care țara nu se va dezmembra), potențial care are un rol foarte important în situația extrem de conflictuală din Orientul Apropiat și din Orientul Mijlociu..
Noi considerăm că o conferință internațională privind conflictul sirian – chiar dacă premisele unei soluții negociate sunt minime – ar putea genera, în condițiile unor garanții politice și strategice credibile, un suport pentru soluționarea crizei, chiar dacă pozițiile și opțiunile țărilor din zonă, ale marilor puteri interesate și ale organizațiilor și organismelor internaționale sunt departe de a fi unitare.

Acest principiul este extras din cunoscutul proverb francez: En toute chose il faut considérer la fin, înlocuind doar ultimul substantiv: En toute chose in faut considérer la force.  (În orice faci trebuie să ai în vedere puterea).

Această afirmație trebuie luată în relativitatea ei, întrucât, atunci când ai puterea, iar instituțiile statului sunt controlate de adepții tăi, de rudele tale și de prietenii tăi, votul nu contează, așa cum nici în România n-a contat votul de demitere a președintelui țării exercitat de 7,4 milioane de români, din cei 8,5 câți s-au prezentat la urne, pe motiv că n-a fost mai mare de jumătate din numărul alegătorilor, în situația în care nimeni nu știa cu precizie care este acest număr al alegătorilor din România și cam pe unde se aflau ei la ora referendumului…

Sursa: http://www.huffingtonpost.fr/2013/08/28/moyens-armee-syrienne-loyal-bachar-al-assad_n_3823668.html

 

 

 

 

 

 

 

Ad augusta per angusta